Miracolul veneţian

De Redactia 02 Martie 2015, 11:29 Turism

venetiaCum a luat naştere Veneţia?

Prima întrebare pe care, spontan, şi-o pune oricine se află pentru prima oară în contact cu Veneţia, este: cum a fost cu putinţă să ia naştere un astfel de oraş? Pentru că, într-adevăr, Veneţia este un oraş ireal, un oraş fantastic, incomparabil, absolut unic în lume; nu numai prin felul în care a luat naştere, nu numai prin fascinanta sa frumuseţe naturală şi mai ales artistică, nu numai prin grandioasa sa istorie şi civilizaţie, ci şi sub alte aspecte, concrete, de amănunte, să zicem, tehnice; adică, de configuraţia sa urbanistică, de metodele constructive folosite, cu totul şi cu totul neobişnuite, nemaiîntâlnite - fără îndoială - în niciun alt oraş.

Deci, cum a luat naştere Veneţia? De ce, când şi cum a fost posibilă constituirea acestei aşezări umane şi - practic, tehnic - cum a fost posibilă construcţia unui asemenea oraş?

Primul răspuns ni-l va da, fireşte, configuraţia geografică a locului, precum şi vicisitudinile istoriei. Aşadar, mai întâi, ce aspect global are oraşul, cum apare Veneţia văzută din avion? Ca un oraş îngrămădit şi foarte dens, ocupând parcă o insulă care măsoară, între punctele sale extreme, de la est la vest, cam 4 km. (exact: 4,260 km.), iar de la nord la sud, ceva mai mult de doi kilometri şi jumătate (exact: 2,790 km). Un oraş situat într-o lagună, - laguna Veneţiei: porţiunea din bazinul unei mări, Adriatica, separată aproape complet de mare printr-un cordon litoral. Dinspre nord, pornind dinspre uscat (“terra ferma”), distanţa până la “insula” numită Veneţia este de 4 km; distanţă străbătută de linia ferată şi de o autostradă, construite pe o îngustă terasă artificială lungă de 4 km. Spre sud, Veneţia este apărată contra valurilor mării, pe o lungime de circa 40 km, de câteva lungi limbi de pământ (Pellestrina, Lido, Malamocco). De oraşul Veneţia mai ţin şi multe insule din imediata sa apropiere - Murano, Torcello, Burano ş.a. în nord; şi S. Giorgio, Giudecca, Lido, S. Lazzaro, S. Michele ş.a. Apoi, mai multe ostroave, pustii.

Spuneam că din avion Veneţia apare ca un oraş ocupând o insulă. În realitate, Veneţia este construită pe 116 insule, foarte apropiate unele de altele, despărţite de canale naturale (unele, la origine, albii ale unor foste râuri), având lăţimea între 4 metri şi 90-95 metri. Cel mai mare, Canal Grande - care, având forma literei S, împarte în două Veneţia de la sud-est la nord-vest. Canalele sunt trecute de peste 400 de poduri. Deocamdată, atât despre aspectul general al Veneţiei. Acum, când şi în ce împrejurări a luat naştere oraşul şi republica “Serenissima”?

În secolul al V-lea, nordul Italiei a fost invadat de vizigoţii conduşi de Alaric şi de hunii lui Atilla. Locuitorii, mai ales cei din oraşe - şi îndeosebi cei din Padova,  Aquileia şi Grado - s-au refugiat cu tot avutul lor pe insulele mai mari din lagună, începând din anul 451, data tradiţională a fundării Veneţiei. (De fapt, o asemenea dată nu poate fi precis stabilită). Valurile de refugiaţi s-au aşezat pe aceste insule, printre puţinii băştinaşi barcagii, care trăiau din pescuit, din producţia şi din transportul de sare marină. S-au amestecat cu băştinaşii - şi aceştia au fost, s-ar putea spune, primii veneţieni. Apoi, invazia longobarzilor din anul 568 a provocat o migraţie şi mai masivă de refugiaţi din împrejurimi. Printre ei erau, desigur, şi oameni mai înstăriţi, proprietari de turme de bovine şi ovine, de cai şi de porci.

Populaţia aceasta de refugiaţi, stabilită în lagună, s-a organizat prin anul 697, sub conducerea unei căpetenii militare, a unui dux, a unui duce, sau - cum se spune în dialectul veneţian - “doge”. Probabil că primul doge a fost ales efectiv de locuitorii insulelor lagunei; în orice caz, se afla sub ordinele împăratului Bizanţului. Dar după mişcările populare care au avut loc în Italia în anul 725, dogii au fost aleşi de adunările populare.

Din insula Torcello, care devenise centrul comercial cel mai important al lagunei, şi unde în 639 a început construcţia grandioasei catedrale pe care o admirăm şi azi, populaţia s-a extins pe acel “ciorchine” de 116 mici insule ce ocupau spaţiul Veneţiei de azi; insule dintre care cea mai întinsă şi mai centrală era cea pe care veneţienii o numeau “ţărmul înalt”, în dialect Rivoalto, - azi Rialto. Când, la începutul secolului al IX-lea, Pepin, împăratul francilor şi rege al Italiei, a încercat să anexeze laguna, veneţienii au opus rezistenţă pe insula Rialto. În felul acesta apărându-şi independenţa, veneţienii şi-au pregătit triumfalul drum al expansiunii comerciale spre Orient; iar pe plan intern, al organizării unui stat sui generis - Republica Veneţiei, La Serenissima.

Triumful Veneţiei în istorie

Drumul triumfal al Veneţiei începe odată cu expansiunea sa maritimă şi comercială spre Orient; iar pe plan intern, prin organizarea sa politică într-un stat sui generis - Serenissima Republică a Veneţiei. Veneţienii sunt descendenţii unui antic popor indoeuropean - veneţii - deosebit de celelalte popoare italice (inclusiv de etrusci), care se stabiliseră în această zonă; se ocupau în principal cu comerţul - mai ales cu comerţul de ambră - şi întreţineau raporturi de amiciţie cu romanii, care i-au şi integrat în mod pacific în imperiul roman. Vocaţia pentru comerţ a veneţilor antici s-a transmis cu rezultate excepţionale, descendenţilor lor veneţieni.

Condiţia esenţială pentru comerţul cu Orientul era dominaţia Adriaticei; dominaţie pe care Veneţia şi-a asigurat-o pe deplin încă din secolul al X-lea, după ce îi distruge pe piraţii normanzi şi după ce devine o putere, nu supusă ca până acum împăratului bizantin, ci o aliată a Imperiului de Răsărit, fapt care i-a adus numaidecât numeroase privilegii şi concesiuni. Veneţia participă şi la marile expediţii ale cruciadelor, conştientă de marile avantaje ce puteau rezulta de aici şi pentru a nu lăsa câmp liber oraşelor rivale de pe coasta tireniană, republicilor marinare Genova, Pisa şi Amalfi. Cu multă hotărâre aderă la cruciada a IV-a, furnizând masiv corăbii şi alimente; energicul şi abilul doge octogenar Enrico Dandolo a ştiut să manevreze în aşa fel, încât să obţină maximum de avantaje. Atunci, în 1204, au fost aduşi, printre altele, ca pradă din Constantinopol, cei patru cai de bronz (singura cvadrigă romană păstrată până azi), operă - se crede - a marelui sculptor clasic grec Lysip, din secolul al IV-lea î.e.n. (Faimoasa bazilică San Marco, edificată pe locul unei biserici în care se păstrau moaştele sfântului evanghelist furate în 828 de doi negustori din Alexandria Egiptului, fusese terminată în 1073, dar a fost în continuare împodobită cu opere de artă aduse din Constantinopolul jefuit de cruciaţi).

În urma participării la expediţiile cruciadelor, Veneţia şi-a stabilit garnizoanele în oraşele maritime nou cucerite Iaffa, Tyr, Acra, fapt care i-a lărgit considerabil influenţa în Siria şi Palestina. La începutul secolului al XIII-lea, când expansiunea sa atinge apogeul, influenţa comercială a Veneţiei se extindea până în Crimeea şi Marea de Azov, Asia Mică şi Golful Persic. Prin Egipt - unde timp de secole şi-a asigurat monopolul comerţului - negustorii veneţieni aduceau în Europa foarte căutatele produse ale Indiei; în timp ce din China veneţianul Marco Polo îşi aducea bogăţii personale imense; iar prin celebra relatare a călătoriilor sale, Marco Polo furniza Europei primele cunoştinţe privind oamenii, ţara, viaţa şi civilizaţia Chinei.
Capitalurile investite în comerţ îi aduceau veneţianului un venit de cel puţin 20 la sută, încât Republica Veneţia se bucura de o bunăstare economică nemaiîntâlnită în nici o altă ţară. Şi dispunând de asemenea bogăţii, “ciorchinele” de 116 insule mlăştinoase s-au transformat, prin munca şi geniul locuitorilor, într-un splendid oraş de piatră şi de marmură care, începând din acest secol al XIII-lea, îi umplea de admiraţie şi încântare pe toţi străinii care veneau aici. (În secolul al XII-lea se reconstruise - pe locul primului palat al dogilor, datând din 814, incendiat ca şi următoarele reedificări - palatul ducal; palat amplificat, înfrumuseţat şi restaurat în forma actuală în secolul al XV-lea, după alte incendii devastatoare).

Al doilea factor care a stat la temelia prestigiului, prosperităţii, strălucirii edilitare şi artistice a Veneţiei, a fost geniul său organizatoric şi politic, talentul şi inteligenţa cu care şi-a administrat şi condus viaţa internă. Iată, în câteva cuvinte, cum se prezenta şi cum funcţiona acest original şi atât de ingenios mecanism politic, social şi administrativ al Serenissimei:

Pe fundamentul prosperităţii sale economice s-a dezvoltat autoritatea regimului oligarhic, în statul în care oligarhia aristocratică a deţinut timp de atâtea secole puterea. Astfel, în 1172 se instituie “Marele Consiliu”, compus din 480 de membri, aparţinând numai familiilor nobile, consiliu care controla activitatea dogelui. Marile familii veneţiene erau în număr de 24; dintre acestea, erau 16 a căror vechime este atestată documentar încă din secolul al VIII-lea: familiile Corner, Bragadin, Giustinian, Palier, Contarini (care a dat 8 dogi), Dandolo (4 dogi) ş.a. Acestora li s-au adăugat în “Marele Consiliu” şi membrii altor mari (dar mai noi) familii nobile - Foscari, Loredan, Mocenigo (care a dat 7 dogi), Vendramin etc. Numărul membrilor acestui Consiliu a crescut de la 480 la 1.731 (la începutul secolului al XVIII-Iea). În schimb, numărul “marilor familii” a scăzut: în secolul al XIV-lea erau 204; cu patru secole mai târziu erau 111; iar azi au mai rămas aproximativ 40.

Dogele era asistat de şase consilieri, formând “Micul Consiliu”. Forma de republică aristocrat-oligarhică atinse punctul de maximă autoritate în 1297, când se stabileşte regula potrivit căreia “Marele Consiliu” este singurul for care îi numeşte pe toţi cei ce deţin funcţii înalte în Republică, inclusiv pe doge. În acelaşi timp, “Marele Consiliu” exercita un control foarte riguros pentru ca nimeni, nici chiar dogele, să nu poată îndrăzni să încalce legile statului.

Organ executiv creat în acest scop şi învestit cu puteri extraordinare era “Consiliul celor zece”. Când, în 1355, dogele Marino Falier a încercat să-şi impună în mod absolut puterea personală, “Consiliul celor zece”, format atunci, l-a judecat, l-a condamnat şi dogele a fost decapitat.

Continuitatea existenţei şi formei constituţionale a Republicii Veneţiei este un fapt unic în istorie. Graţie acestei forme constituţionale Veneţia a ajuns şi s-a menţinut la rangul de mare putere, care trata de la egal la egal cu Franţa, cu Spania, cu Imperiul Romano-Germanic şi chiar cu statul papal.

Prosperitatea ei economică a primit o grea lovitură în secolul al XV-lea, când Asia Mică ajunge sub puterea turcilor, şi când portughezii, descoperind un nou drum maritim spre Orient, le-au smuls veneţienilor monopolul comerţului cu India, în primul rând. Încă timp de două secole, comerţul cu ţările europene şi strălucita dezvoltare a meşteşugurilor şi industriei sale îi vor mai asigura - până prin 1700 - un nivel ridicat de bunăstare economică.

Odată cu ocupaţia napoleoniană, în 1797 ultimul doge, Ludovico Manin, a fost înlăturat şi Republica Veneţia a fost desfiinţată, după o mie de ani de glorioasă existenţă. Cu toate acestea, prin farmecul aşezării sale şi prin atât de spectaculoasa sa istorie, prin cultura şi prin vraja artei pe care a creat-o, Veneţia a continuat şi va continua să rămână încântătoarea Serenissima...

miracolul VenetianConfiguraţia urbanistică a Veneţiei

În jurul anului 1300, aria Veneţiei actuale era aproape în întregime edificată; deşi pe atunci era străbătută de mult mai multe canale. Canale! De fapt, la Veneţia poartă numele de “canale” numai cele dinafara oraşului, cele care străbat laguna; în interiorul oraşului, numele de “canale” este rezervat numai celor mai largi şi mai importante - Canal Grade (lung de 3.800 m, larg de la 30 la 70 m, adâncime maximă 5,20 m), Canale della Giudecca (lung de 1.680 m, lărgimea medie 300 m), Canale di Canareggio şi alte trei sau patru, mai puţin însemnate. Toate celelalte poartă numele de rii (pluralul de la rio -”râu”), pentru că traseul lor urmează cursul râurilor cu numeroasele lor ramificaţii care acum 1500-2000 de ani străbăteau întinderea mlăştinoasă devenită apoi marea lagună veneţiană.

Prin construirea de case pe terenurile mai solide, mai rezistente - adică pe cele 116 insule amintite, - încetul cu încetul această reţea de foste râuri a devenit canale. Construcţiile au trebuit să se adapteze mersului capricios al acestor foste râuri, pentru a putea exploata la maximum foarte neregulatul şi foarte puţinul teren disponibil, apt a susţine o construcţie. De aceea şi sistematizarea stradală, trebuind să urmeze traseul canalelor, are un aspect de labirint; din acelaşi motiv, şi unele palate, chiar de trei etaje, au uneori traseul faţadei nu rectilinear, ci uşor curbat.

În raport cu edificiile şi cu spaţiile pietonale din faţa şi de-a lungul lor se disting trei tipuri de canale. Unele sunt flancate de edificii care parcă răsar direct din apă şi care se oglindesc în luciul apei, pentru că faţada şi principala poartă de intrare în palat dau spre canal (cum sunt faţadele celor peste o sută de palate de pe Canal Grande). Bineînţeles că, în spate, fiecare palat (numărul lor depăşeşte cifra de 3.000) are o curte şi deci şi o ieşire pe uscat. Alte canale au o stradă pietonală pe una din laturile lor, - stradă numită fundamenta, în fine, alte canale au câte o fundamenta de-a lungul ambelor laturi.

La Veneţia străzile - altele decât cele de-a lungul canalelor, şi care uneori pot să fie înguste chiar de 2-3 m. - se numesc, de obicei, calii (sing. calle). Tipuri mai rare de străzi sunt: via - o stradă largă şi de dată recentă; salizzada - denumire dată uneia dintre cele dintâi străzi pavate cu piatră (salizzo); sau lista - strada care trecea prin faţa palatului unui ambasador.

Cele peste o sută de canale veneţiene sunt traversate de aproximativ 400 de poduri, de diferite tipuri, care în 1500 erau încă din lemn (şi azi mai sunt cinci sau şase poduri din lemn; unul din cele trei poduri care traversează canalul Grande este tot din lemn). Intre podurile monumentale din piatră celebre sunt “Ponte di Rialto” şi “Ponte dei Sospiri”. Pieţele veneţiene se numesc campi (sau, când sunt mai mici, campielli); una singură în Veneţia poartă numele de piaţă: Piazza San Marco.

Vehicolul tipic al Veneţiei este, cum se ştie, gondola. Cuvântul derivă din grecescul kondi, care înseamnă “scoică”. Gondola - care exista aici încă de la sfârşitul secolului al IV-lea - este un tip de ambarcaţiune care nu seamănă cu nici un alt tip de barcă: foarte docilă la manevrele atât de dificile ale gondolierului - care vâsleşte stând în picioare şi cu o singură vâslă, - pare a fi o barcă foarte fragilă, nesigură; în realitate, datorită tocmai formei sale este foarte stabilă, foarte sigură. Are dimensiuni fixe: 11 m lungime, 1,75 m lăţime şi transportă până la 6 persoane. În centru are un felze, un fel de cabană minusculă, cu uşa şi ferestruici, demontabilă, cabană folosită numai iarna şi în intemperii de durată.

Până în secolul al XVI-lea gondolele erau de diferite culori şi aveau două rostre sau “ciocuri”, la prova şi la pupa; dar în 1562 guvernul Veneţiei a ordonat ca toate gondolele să fie vopsite în negru. De atunci gondola şi-a păstrat forma actuală, - cu un singur rostru la prova, având forma unei halebarde dinţate.

Spre deosebire de oraşele moderne, în Veneţia n-au existat, separate, zone rezidenţiale aristocratice şi cartiere populare. Multe palate ale nobililor aveau încăperi situate la demi-sol sau plasate între etaje, încăperi în care locuiau familii cu posibilităţi economice foarte modeste. Bogaţii trăiau astfel cot la cot cu cei săraci.

Palatele marilor familii aristocratice n-aveau aspect de fortăreaţă sau de castel ca în alte oraşe italiene medievale; printre altele, şi pentru motivul că în Veneţia forma oligarhică de guvernare era o piedică în calea ambiţiilor marilor familii de a ajunge la o putere autoritară.

Din punct de vedere arhitectonic, ceea ce caracterizează aproape toate faţadele palatelor Veneţiei este predominanţa golurilor asupra plinurilor în partea mediană a edificiului, ornamentată cu logii suprapuse pe două rânduri, care corespund saloanelor centrale; în schimb, în părţile laterale ale edificiului predomină plinurile, în care se deschide câte o fereastră sau un mic balcon, în dreapta şi în stânga logiei.

Alte elemente caracteristice multor case sau palate veneţiene sunt: scările interioare care din curte urcă la logia de la etaj; altanele, cum sunt numite terasele de lemn construite pe acoperiş, împodobite cu lampioane, cu plante, cu flori; loc de reuniune familială în serile de vară (dar şi locul unde veneţienele făceau plajă, expunându-şi mai ales părul, pentru ca sub acţiunea razelor solare să capete acea culoare de blond auriu al frumoaselor din tablourile lui Tizian şi Palma il Vecchio).

Cum sunt construite casele, palatele, bisericile din Veneţia? Tehnica constructivă este foarte originală, absolut unică. Iată în ce constă: terenul insulelor lagunei este foarte puţin consistent: nămol tasat pe un fundal aluvionar. Abia la 6 sau 7 metri adâncime începe un strat compact de argilă amestecată cu nisip, strat numit de veneţieni caranto. Sub acest strat este o zonă freatică, de pământ îmbibat de apă; sub această zona freatică este un strat cu depozite de turbă; în fine, dedesubtul acestor depozite - pungi de gaze naturale, de gaz metan.

Fundaţia unei clădiri trebuie să coboare până la stratul compact de argilă şi nisip, până la caranto, care nu este nici el foarte solid; dar faptul că stă pe celelalte trei straturi, elastice şi comprimabile, pe care le-am amintit, asigură o fundaţie suficient de solidă pentru un masiv palat de 2-3 etaje. Şi iată în ce fel, iată care e tehnica acestei “fundaţii indirecte”, cum spun constructorii de azi:

Trunchiuri cu unul din capete ascuţite, groase şi noduroase, de stejar sau de zadă, ori de larice (un conifer), lungi de 7-8 metri, se înfig bine în pământ până intră adânc în stratul de caranto. Se înfig, bineînţeles, foarte multe trunchiuri, aproape unul lângă altul, aliniate de-a lungul fâşiei de teren - a planului clădirii - pe care se vor înălţa zidurile edificiului; sau - în cazul edificiilor foarte masive - trunchiurile sunt înfipte în cercuri concentrice sub toată aria viitoarei clădiri. (Se ştie că, de pildă, marea biserică “della Salute” este construită aproximativ pe 11.000 de asemenea trunchiuri de fundaţie).

Pe capetele de sus ale acestor trunchiuri se fixează două rânduri încrucişate de scânduri foarte groase de lemn de stejar, pe care se va ridica fundaţia propriu-zisă, formată din blocuri de piatră; abia baza acestei fundaţii de piatră ajunge la nivelul apelor lagunei! Trunchiurile de lemn ale fundaţiei, în loc să putrezească cu timpul în mediul umed (căci lemnul putrezeşte numai după ce vine din nou în contact cu aerul), suferă odată cu trecerea anilor un proces de mineralizare, care le face din ce în ce mai rezistente; încât se poate spune că Veneţia nu este “construită”, ci “pluteşte” pe apă! Iar în zidurile clădirilor se încastrau bârne de lemn, ceea ce sporea elasticitatea construcţiei; drept care, nici o construcţie din Veneţia nu s-a prăbuşit vreodată din cauza cutremurelor.

Foarte originală era şi modalitatea de construcţie a puţurilor. Fiecare campo sau campiello avea (toate se păstrează şi azi) măcar o fântână publică, cu ghizdul ei de piatră sau de marmură, adeseori cu sculpturi în basorelief care fac din ea un adevărat obiect de artă. Dar ce apă se bea din aceste fântâni? Şi cum erau construite? Iată cum: întreaga suprafaţă a piaţetei era excavată până la o adâncime de 5-6 metri. Pereţii excavaţiei erau căptuşiţi cu argilă, spre a-i face impermeabili. In centrul excavaţiei, pe o lespede de piatră, se construia, din cărămizi speciale, cilindrul puţului; cilindru căruia i se lăsau la bază câteva mici găuri. Apoi întreaga excavaţie se umplea cu nisip şi pietriş de râu, - şi piaţa se pava, lăsându-se deschise patru orificii, situate în colţurile piaţetei.

Prin aceste orificii apa de ploaie căzută în piaţă şi de pe acoperişurile caselor din jur intra, pătrundea stratul de 5-6 metri de nisip şi pietriş - devenit o adevărată cisternă subterană, - de unde se infiltra prin orificiile de la baza cilindrului şi umplea cilindrul de cărămizi al puţului, încât, până în secolul trecut, când sistemele moderne de apeducte au adus apă de băut de la mari distanţe, veneţienii au băut apă de ploaie perfect potabilă, mineralizată fiind prin penetrarea în stratul de nisip şi de pietriş din adâncul fiecărui campo sau campiello.

Aceasta e Veneţia: încântătoare şi plină la tot pasul de surprize!

prof. univ. dr. academician Ovidiu DRIMBA

sursa: revista Dacoromania nr. 61

 

Autor Redactia 02 Martie 2015, 11:29 Turism
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii