Taina Sfintei Cununii în tradiţie ortodoxă

De Basilica 13 Mai 2013, 12:44 Religie
Fiecare dintre cele şapte Sfinte Taine are câte un moment solemn pe care îl numim noi epicleză - acel moment în care se invocă prezenţa Sfântului Duh în legătură cu taina respectivă. La Taina Cununiei, momentul solemn nu este acela când se pun cununiile, sau când se citeşte Sfânta Evanghelie, ci atunci când se săvârşeşte consacrarea legăturii dintre bărbat şi femeie, adică atunci când preotul rosteşte cea de-a treia rugăciune a nunţii.

Această rugăciune spune aşa: „Însuţi şi acum, Stăpâne, trimite mâna Ta din Sfântul Tău lăcaş şi uneşte pe robul Tău..., cu roaba Ta..., pentru că de către Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii într-un gând, încununează-i într-un trup, dăruieşte-le roadă pântecelui, dobândire de prunci buni“.

Apoi le împreună mâinile, rămânând aşa până la sfârşitul slujbei. Acesta este momentul solemn, ca o Cincizecime a slujbei Cununiei, echivalentă cu epicleza de la Sfânta Liturghie. Semnul văzut al sfinţirii nevăzute a acestei binecuvântări este deci unirea mâinii drepte a bărbatului cu dreapta miresei de către preot şi binecuvântarea lor.

Încununarea mirilor întru „sărbătoarea iubirii“

Punerea cununiilor este cel de-al doilea moment ca importanţă, fiind de fapt actul ritual care simbolizează şi pecetluieşte săvârşirea Tainei: punerea cununiilor pe capetele mirilor. Cununiile sunt făcute în chipul coroanelor cu care se închinau odinioară regii şi împăraţii biruitori în războaie, precum şi fecioarele în anumite ritualuri şi procesiuni religioase. Ele erau semnele puterii, ale stăpânirii şi ale biruinţei la bărbaţi, ori semne ale frumuseţii şi purităţii la fecioare, întruchipând totodată podoaba, cinstea, curăţia trupească şi sufletească, precum şi sentimentele de admiraţie, recunoştinţă sau omagiu biruitorilor în luptă.

Atenţie însă!  Punerea acestor cununi pe capetele mirilor se constituie într-un elogiu, deci ca o răsplată adusă curăţiei şi fecioriei acestora, pe care ei au păstrat-o până la nuntă şi pentru care sunt încununaţi. De aceea se şi cântă pentru cei doi miri în momentul acela rugăciunea: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste, încununează-i pe dânşii“ (de 3 ori). Reţinem deci că punerea cununiilor a dat şi denumirea Tainei, care la unele popoare creştine se numeşte „încununare“, sau „încoronare“, sau „sărbătoarea iubirii“.
 
Sfântul Ioan Gură de Aur vede în cunună simbolul ascezei conjugale în vederea atingerii castităţii, a integrităţii fiinţei. După tradiţia veche, cei doi purtau aceste cununi simbolice, din flori de tot felul, timp de 7 zile. Aceste 7 zile de continenţă constituia o iniţiere şi un noviciat în asceză a celor doi, adică cei doi petreceau 7 zile împreună, în rugăciune şi meditaţie, spre a se pregăti pentru marea „Taină a iubirii“. Astfel se explică şi existenţa încă în cartea de slujbă a unei rânduieli ce se săvârşeşte a 8-a zi după cununie. Iată, aşadar, ce semnificaţie are purtarea cununiilor şi cât de necesară este cunoaşterea întocmai a acestui moment solemn.

Simbolistica „paharului mântuirii“

Paharul cu vin (şi nu paharele) pe care preotul îl binecuvântează şi din care apoi gustă mirii e numit în cărţile de slujbă „paharul de obşte“, sau „paharul mântuirii“. El simbolizează atât bucuria şi veselia nunţii, cât şi soarta comună a viitorilor soţi, pe care o vor împărtăşi împreună, având parte de aceleaşi necazuri şi de aceleaşi bucurii.
 
Acelaşi lucru vrea să arate şi bucata de pâine, sau prescură, sau pişcotul din care gustă mirii. Atât paharul, cât şi pâinea ne aduc însă aminte şi de împărtăşirea mirilor care avea odinioară loc în acest moment al slujbei, deoarece cununia se oficia, de regulă, îndată după săvârşirea Sfintei Liturghii, când mirii se împărtăşeau. De aceea se şi cântă acum „Paharul mântuirii veţi lua şi numele Domnului veţi chema“ (de trei ori), cântare întrebuinţată întocmai şi ca priceasnă în timpul împărtăşirii credincioşilor la Sfânta Liturghie.
 
De reţinut că la ora actuală se mai păstrează, pe ici, pe colo, bunul obicei ca mirii să se împărtăşească înainte de cununie. Iar în Ardeal şi în nordul Moldovei se practică şi o perioadă de post, împărtăşirea efectuându-se într-o duminică sau sărbătoare anterioară. Important lucru este ca cei doi să conştientizeze fiecare din aceste momente, pentru că momentul în sine nu este doar solemnitate şi ceremonial, ci mai ales sens adânc şi semnificaţie sacră.
Hora bucuriei

Înconjurarea mesei pe care se află Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce de către slujitorii bisericeşti, miri şi naşi, în chip de horă, de trei ori, exprimă mai întâi bucuria firească şi sentimentul de jubilare prilejuite de nuntă, sentimente care s-au exprimat întotdeauna prin cântare şi dans. Ceremonia aceasta este asemănătoare cu cea de la Botez şi de la Hirotonie. Şi deoarece nunta se face în vederea naşterii de prunci în frica Domnului, Biserica ne duce cu gândul mai întâi la naşterea minunată a Dumnezeiescului Prunc din Sfânta Fecioară, naştere pe care a prezis-o Isaia Proorocul.De aceea şi cântăm: „Isaia dănţuieşte“.

Celelalte două tropare ce se cântă în continuare vor să arate că mirii trebuie să se facă părtaşi lui Hristos şi sfinţilor Lui, prin viaţa lor curată pe care o vor duce în căsnicie. Atenţie însă: cele trei înconjurări sunt o triplă reluare a simbolului cercului. Formă geometrică a zidurilor din jurul templelor şi al oraşelor de altădată, cercul prefigurează eternitatea şi exprimă protecţia. Prin această ocolire triplă se creează un spaţiu sacru în jurul cuplului familial, consacrat prin iubire şi prin binecuvântarea lui Dumnezeu.

Dacă timpul sacru, liturgic este un răspuns la nostalgia veşniciei, spaţiul sacru este un răspuns la dorul după Paradisul pierdut şi anticipează Împărăţia. Drumul vieţii conjugale nu mai este un simplu itinerar, ci el este plasat pe axa veşniciei, în aşa fel încât drumul comun al celor doi seamănă cu axul nemişcat al unei roţi care se învârteşte.

„Luna de miere“

Cercetătorii în domeniu afirmă că această sintagmă ar veni de la popoarele nordice. Din cele mai vechi timpuri, aceste popoare au avut obiceiul de a impune tinerilor căsătoriţi ca timp de 30 de zile după nuntă să se hrănească cu hidromel, un amestec de apă cu miere şi anumite aromate. Aşadar să consume mierea ca regim alimentar de favoare. Desigur, în mod simbolic, prin aceasta se aminteşte tinerilor că trebuie să cultive în atmosfera căminului lor dulceaţa de miere a unor bune deprinderi de comportament şi a virtuţilor casnice ideale. Şi aceasta nu doar pentru 30 de zile, ci pentru întreaga lor viaţă. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 13 mai 2013)


 

Autor Basilica 13 Mai 2013, 12:44 Religie
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii

 

Publicitate