Alecu Russo

De 02 Noiembrie 2010, 18:32 Referate
S-a născut la 17 martie 1819 la Chişinău. Poet, prozator şi eseist. A făcut studii în Elveţia şi la Viena.

După ce s-a întors în ţară, la 1838, a petrecut cîtva timp la o moşie părintească şi mai tîrziu, la 1843, îl găsim ca judecător la Patra-Neamţ. Un moment l-a ispitit teatrul, scriind două comedii: Jicnicerul Vadră sau Provincialul la Teatrul Naţional , Băcălia ambiţioasă  cea dintîi, care nu ni s-a păstrat, ca şi cealaltă, a fost reprezentată la teatrul din Iaşi în 1846 şi pentru că cuprindea unele pasaje care sugerase pe cei de sus a avut ca urmare surghiunirea lui la Mănăstirea Soveja.
Luînd parte la mişcarea din 1848, trebui să se refugieze şi el în Bucovina. De acolo, trecu în Ardeal, să vadă desfăşurarea evenimentelor, dar, urmărit de unguri, fu arestat şi închis în Cluj, iar după ce fu lăsat liber, se îndreptă spre Bucureşti, de unde decepţiile revoluţiei în siliră să-şi continue exilul, luînd drumul spre Paris.

La întoarcerea în Moldova, după doi ani, se hotărî să practice avocatura şi mai tîrziu i se încrendiţă cîteva funcţiuni, pentru care nu pare să fi simţit deosebită atragere, cu firea lui de visător, nesupunîndu-se încătuşărilor. Cum fusese alături de cei care pregătiseră Revoluţia de la 1848, îl găsim şi printre aceia care luptau pentru ideea Unirii.
 
Dintre  scriile sale- parte din ele tipărite cît a trăit în Romînia literară , Zimbrul altele păstrate la Academie şi publicate după moartea lui – aceea tocmai care arată rarele lui însuşiri, Cîntarea Rominiei, a avut soarta să fie  mult timp înconjurată de mister. Autorul ei adevărat   s-a crezut de cai mai mulţi că ar fi Bălcescu, cu toate că unele mărturii excludeau această atribuire. Cînd s-a publicat întîia oară Cîntarea Romîniei în Romînia literară, găsim într-adevăr acolo numele lui Bălcescu, dar fără să reiasă că  el ar fi scris-o;dînsul spunea în cîteva rînduri care o predau că ar fi găsit-o la o mănăstire şi ar fi fost scrisă de  vreun călugăr. S-a presupus de aici că Bălcescu ar fi ţinut să ascundă paternitatea lui asupra poemului în proză, părere pe care şi-a însuşit-o şi I. Ghica, cu toate că se exprima cam vag cînd admitea că nu era exclus ca Bălcescu să fi colaborat cu Russo, la prelucrarea manuscrisului descoperit de cel din întîi. Asemenea presupuniri sunt înlăturate de o parte de tipărirea a doua oară şi de data aceasta chiar cu numele lui Russo, a Cîntării Romîniei la 1855, în Romînia literară;de altă parte de afirmaţiile categorice în mai multe rînduri ale lui V. Alecsandri că lui Russo i se datoreşte Cîntarea Romîniei.
Mărturii hotărîtoare care artă că Russo este autorul Cîntării Romîniei şi ne lămuresc asupra împrejurărilor în care a fost tipărită: scrisă în franţuzeşte de dînsul a fost tradusă de Bălcescu ca să apară în Romînia viitoare, pe urmă a tradus-o însuşi Russo, dîndu-ne textul din Romînia literară.

Poemul în proză al lui Russo e ca un cîntec de slăvire a ţării noastre şi de îmbărbătare după zile de restrişte. Se înşiră în el descrieri senine şi altele întunecate, sunt reînviate episoade din trecutul nostru, răsună chemări de înţelegere a vremii nouă în ritmuri cînd sprintene cînd grave de efuziuni lirice ori de viziune epică.

Cîntarea României căreia aşa cum s-a spus pe drept, doar versurile îi lipsesc pentru a fi adevărată poezie, este o prezentare alegorică a monumentelor de seamă din istoria poporului nostru.
Scriitorul începe Cîntarea Romîniei adresîndu-se patrei sale, personificată într-o fiinţă de o mare frumuseţe, dar copleşită de suferinţă. Însufleţit de dragoste pentru ţara sa, Russo descrie măreţia priveştilor şi bogăţia plaiurilor patriei, punîmdu-le mereu în contrast cu tristeţea în care se zbate ţara întragă. În felul acesta scriitorul caută să atragă luarea-aminte că patria lui nu este fericită că în ea suferinţele poprului sunt multe şi adînci. Diferite imagini poetice sugerează deci tragicele realităţi care au dus la revoluţia din1848.

Scriitorul face apel la trecutul vitejesc al poporului spre a terzi în conştiinţa contemporanilor săi ideile de libertate socială şi naţională.
 
După invocaţia către patrie, Russo ridică problema importantă a libertăţii poporului, pe care el o concepe ca fiind alcătuită şi din libertatea naţională şi din cea socială. În poemul său Russo scrie cu căldură că “slobozenia este îndoită: cea dinlăuntru şi cea din afară…ele sunt surori, una fără alta nu pot trăi”…Libertatea naţionaşă este explicată astfel”Slobozenia din afară este neatîrnarea moşiei în care ne naştem şi care ne hrăneşte”.

Russo descrie cît de cumplită era exploatarea masei ţărăneşti. Deci, poporul este stîlpul ţării, el luat de stăpîn, sufletul i se înstrăinează de ogorul strămoşesc pe care acum îl munceşte pentru altul, bătaia îl gîrboveşte îi rămîne doar doina, sărăcia şi pribegia.
 
Cu toate că Russo îşi vede patria încă sub jugul exploatatorilor, lipsită de libertate şi împovărată de durere, el crede cu putere în viitorul ei fericit şi în apropiata zi a “furtunii mîntuirii”, prevestind în finalul poemului său sfîrşitul suferinţelor ţării. Scriitorul îşi îndeamnă poporul să se pregătească pentru ziua care va veni pentru continuarea revoluţii în viitor:

“Deşteaptă-te pămînt romîn!… Cinge-ţi coapsa ta, caută şi ascultă…ziuadreptăţii se apropie…toate popoarele s-au mişcat…căci furtuna mîntuirii a început!”

Alecu Russo a murit la 4 februarie 1859 la Iaşi.

 

Autor 02 Noiembrie 2010, 18:32 Referate
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii

 

Publicitate