Corneliu Berari PNR : Câteva consideraţii şi două întrebări pentru liderii partidelor de centru-dreapta

De Frimu Ghinea 15 Octombrie 2013, 16:01 Politica
Celor ce cu adevărat le pasă de valorile îndeobște numite “de dreapta” le este cunoscut îndemnul de a clădi pe stâncă și nu pe nisip. Căci mare este căderea casei ridicate pe nisip, în timp casa ridicată pe stâncă dăinuie dincolo de toate ploile, vânturile și vârtejurile ce o pot izbi în ceasurile rele din istorie.

Având în minte acest străvechi îndemn, aș vrea să fac în cele ce urmează câteva considerații privind așa-zisa unificare a dreptei și poziționarea pe care cred că Noua Republică s-ar cuveni să o ia față de această posibilă evoluție în politica românească.

În primul rând, să plecăm de la evidențele primare privind situația “dreptei politice” în România la începutul celui de-al doilea deceniu al secolului al XXI-lea.

Prima evidență este că partidele istorice care au reprezentat dreapta în România secolului XX și-au dat obștescul sfârșit atât ca proiecte politice cât și ca organizații demne de acțiune politică coerentă. Situația PNȚ-CD este clară și, dincolo de nostalgiile unor seniori demni de tot respectul sau de combinațiile unor purtători de ștampile pe care scrie PNȚ-CD, nu există niciun temei serios pentru a presupune că vom asista vreodată la minunea învierii acestui partid care și-a binemeritat un loc în cărțile de istorie a secolului XX.

În ceea ce privește PNL, după tot ce s-a întâmplat în ultimii ani cred că se poate concluziona că acest partid e mort ca idee politică. Rămâne de văzut dacă după ieșirea din USL, PNL, care va plăti cu vârf și îndesat pasivele acestei guvernări și nu are nici pe departe rețele teritoriale comparabile cu cele ale PSD, va reuși să supraviețuiască şi să fie capabil de performanță electorală.

Personal cred că PNL nu va supraviețui ca structură politică actualei generații de lideri și că grupurile de interese mascate sub firma acestui partid vor căuta o altă obediență partinică îndată ce va fi clar că USL nu va aduce rezultatele scontate în ceea ce privește protejarea față de justiție și accesul privilegiat la resurse publice.

A doua evidență este eșecul total al experimentului de inginerie politică prin care s-a încercat transformarea Partidului Democrat, mai târziu Democrat-Liberal, într-un partid de dreapta capabil să furnizeze în România de astăzi leadership și bună guvernanță după minimele standarde de acțiune politică la începutul secolului al XXI-lea. Dincolo de poruncile emanate de la Cotroceni și de onorabilitatea unor figuri importate la vârful partidului, realitatea de pe teren este că structurile teritoriale ale PDL au refuzat organic această mutație care ar fi distrus însăși rațiunea de a fi a rețelelor clientelare din care se compune osatura profundă a acestui “partid de mafioți” (citez formula auzită cu urechile mele de la un fost prim-vicepreședinte PDL).

Natura nu face salturi, iar dacă saltul de la cumetrii județene la politici publice competitive la nivel european nu s-a întâmplat în vremurile bune din trecut, este foarte puțin probabil că se va întâmpla vreodată în viitorul cel mult mediocru, dacă nu îndoielnic de-a dreptul, pe care îl putem estima pentru acest partid.

A treia evidență privește rolul cu totul disproporționat jucat în dinamica “dreptei românești” de considerentele de natură personală în dauna oricăror dezbateri privind valorile și identitatea doctrinară, opțiunile politice și politicile publice aferente, etc. De importanța personalității lui Traian Băsescu (inclusiv la nivelul preferințelor personale manifestate de domnia sa în privința leadership-ului unor partide și “mișcări”) nu cred că are rost să discutăm, este o evidență pentru toată lumea că de când s-a ridicat în politica românească Băsescu pre mulți fie i-a “popit”, fie i-a făcut oameni (inclusiv oameni politici “de dreapta”).

Considerentele de natură personală, sau mai exact, de carieră personală par a fi, de asemenea, extrem de importante în ceea ce privește dinamica și sinuozitățile parcursului politic manifestat de Mihai Răzvan Ungureanu (MRU) în ultimii doi ani de zile. Posesor al unui cursus honorum aproape perfect, care lasă impresia că de mic a fost crescut ca să fie mare, MRU este confruntat pentru prima oară în viața sa politică cu provocarea de a câștiga bătălii politice în câmp deschis și de a dovedi că are (sau nu are) vocație de conducător și de lider câștigător. A fi sau nu a fi candidatul “dreptei” la următoarele alegeri prezidențiale pare a fi unicul mobil în politică al lui MRU, căci altfel dincolo de ambalajul academic și diplomatic al discursurilor acestuia este foarte greu, dacă nu imposibil, de identificat un conținut politic coerent și luări ferme de poziție față de întrebările fundamentale care despart apele și căile în politică. Așadar, cred că nu greșesc afirmând că intensele combinații la care am fost martori în ultimii ani de zile sugerează că, de fapt, “dreapta românească” de la stânga Noii Republici are la temelie nu valori, nu o viziune asupra Binelui Comun pentru țară, cu opțiunile politice aferente, ci niște indivizi și calculele lor oportuniste pe un orizont de timp foarte limitat.

Declinul ireversibil al formațiunilor politice tradiționale și prevalența politicii de combinații oportuniste și de aranjamente personale asupra politicii clădită pe valori și pe convingeri în activitatea actualilor “lideri ai dreptei” s-ar putea însă să deschidă o promițătoare fereastră de oportunitate pentru antreprenoritat politic vizionar pe partea dreaptă a eșichierului politic românesc. Partid născut, nu făcut, Noua Republică are șanse reale de a exploata această oportunitate istorică printr-o poziție doctrinară fermă, inspirată de valorile perene ale dreptei politice.

Marele gânditor liberal Friedrich A. Hayek remarca în deschiderea operei sale fundamentale “Constituția Libertății” că adevărurile vechi rămân atrăgătoare pentru mințile oamenilor doar cu condiția de a fi reformulate în limbajul și conceptele specifice fiecarei noi generații. Plecând de la această observație a lui Hayek personal cred că Noua Republică își poate asuma în următoarea etapă de evoluție tocmai această sarcină istorică de a apropria atât doctrinar cât și în practica politică, spre înțelesul și spre folosul generațiilor de acum din România, câteva din ideile forță și aranjamentele de succes (acele “killer-applications” de care vorbea Niall Ferguson) pe care s-a bazat unicitatea civilizației occidentale. Consolidarea specificității doctrinare prin afirmarea unui crez de dreapta autentic conservator ar putea fi, deci, o prioritate majoră în activitatea viitoare a Noii Republici în perioada imediat următoare Congresului din noiembrie 2013. E timpul ca după ani de personalizare excesivă a politicii românești să încercăm și un alt tip de politică, o politică inspirată de valabilitatea transgenerațională a ideilor majore ale gândirii de dreapta din România și din lume.

Iar dacă e să vorbim de adevăruri vechi și de permanențe ale istoriei, atunci nu pot să nu remarc faptul că, spre deosebire de stânga politică, ce pare a fi prizoniera unor idei politice de 2 lei și 75 de ani, dreapta autentică prezumă existența unei ordini morale perene care transcede orizontul politic al uneia sau două generații de oameni. (Nu nu e o greșeală,  e vorba într-adevăr de ani și nu de bani.) Când spun idei de 2 lei și 75 de ani mă refer tocmai la caracterul falimentar al proiectelor de stânga care, fiind clădite pe asumpții certate cu ordinea firească a lumii, nu rezistă în timp decât cel mult două, trei generații.

Comunismul a fost o astfel de idee de 2 lei, plătită însă de omenire cu tributul imens al sutelor de milioane de vieți suprimate sau stâlcite. Soarta comunismului dovedește încă o dată că utopiile politice clădite pe violentarea naturii umane nu rezistă în timp și că răul are o durată de viață limitată în istorie. Niciun regim comunist n-a trecut încă proba duratei unei vieți de om căci, după cum știm dintr-o formulare veche de mii de ani, “zilele anilor noștri sunt șaptezeci de ani; iar de vor fi în putere optzeci de ani și ce este mai mult decât aceștia osteneală și durere”.

O altă idee de 2 lei și rămâne de văzut câți ani este proiectul revoluționar al căsătoriei între persoane de același sex. Inițiat în siajul revoluției culturale din anii '60, proiectul politic de redefinire a familiei a cucerit agenda politică a unei părți importante din forțele politice din lumea occidentală, inclusiv a unor partide declarate de (centru-)dreapta. Ajuns la putere mai ales prin ușa din dos a politicii, acest proiect revoluționar se bucură în prezent de o hegemonie ideologică întru totul comparabilă cu cea a marxismului în vremurile de triumf planetar al comunismului în anii '50-'60. Dacă pe vremuri era de bon ton să fii măcar puțin marxist și să-i condamni la dispreț (dacă nu chiar direct la Gulag) pe reacționarii încă nelămuriți în privința „adevărului științific” al luptei de clasă și al planificării economice, astăzi este nu doar “fashionable” dar chiar “politically correct” să lupți pentru “drepturile” „minorităților sexuale” și să-i marginalizezi (dacă nu chiar mai rău…) pe înapoiații, habotnicii sau încuiații care persistă într-un înțeles al normalității sociale împărtășit de mii și mii de ani în civilizația Decalogului și a Evangheliei.

În fața violenței simbolice (deocamdată?) asumată de promotorii acestui proiect revoluționar, nu putem decât să le spunem că viața va demonstra dacă adevărul este sau nu de partea lor. Puțintică răbdare, să vedem care sunt consecințele acestui proiect revoluționar în viața a două sau trei generații de oameni și apoi mai stăm de vorbă, dacă vom mai avea cu cine… În orice caz, în condițiile în care în România se pot vedea încă cu ochiul liber consecințele catastrofale ale ingineriilor sociale realizate de comuniști, ar fi cazul ca țara noastră să fie scutită măcar pentru viitorii șaptezeci de ani de instituționalizarea acestui proiect revoluționar care deja este la putere în multe state din lumea occidentală…

Dată fiind dinamica politică din lume, este inevitabil ca această idee politică cu valabilitate îndoielnică să ajungă foarte curând și în România un criteriu al separărării drumurilor și opțiunilor în politica forțelor care-și zic de dreapta. Astfel, în contrast cu nisipul mișcător pe care se clădește plurimorfismul doctrinar al partidelor de centru-dreapta, ca partid de dreapta cu orientare conservatoare, Noua Republică și-ar putea clădi o identitate doctrinară fermă pe stânca de neclinit a opțiunii pentru valori eterne și pentru instituții care și-au probat viabilitatea în istorie.


 

Autor Frimu Ghinea 15 Octombrie 2013, 16:01 Politica
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii

 

Publicitate