Mihail Sebastian. Principalele repere ale vieţii

De Redactia 23 Iulie 2018, 15:34 Brăileni

Deşi unele studii menţionează data de 18 octombrie 1907 drept ziua în care a venit pe lume Iosef Hechter, actul său de naştere, citat de Dorina Grăsoiu în lucrarea monografică dedicată lui Mihail Sebastian, atestă faptul că al doilea copil al familiei Hechter a fost „născut alaltăieri opt curent ora 9 după amiază în Brăila la locuinţa părinţilor săi din Bulevardul Cuza nr. 156, secţia II fiu al Domnului Mendel Hechter de ani treizeci profesia amploiat comercial şi al Doamnei Clara de ani douăzeci şi patru.”1

Este foarte posibil ca actul de naştere din arhiva stării civile brăilene să fi fost întocmit greşit, căci însuşi autorul îşi sărbătorea ziua de naştere pe data de 18 octombrie, conform însemnărilor din jurnalul său – care, la fiecare aniversare, capătă tonul unui bilanţ profesional şi sentimental, din ce în ce mai melancolic, pe măsură ce anii trec. Iată, de exemplu, nota diaristică din data de 18 octombrie 1937: „Am pierdut atîtea lucruri – eu, care mai aveam aşa de puţin de pierdut. Voiajul ratat, romanul [Accidentul, n.n.] pierdut, piesa [Jocul de-a vacanţa, n.n.] scoasă din repetiţii, probabil definitiv. Mă aflam în faţa unei toamne bogate, în faţa unei ierni laborioase, aşteptam cu curiozitate atîtea întîmplări sigure – şi acum nu mai aştept nimic. [...] Nimeni în lume nu poate face nimic pentru mine. Am aşa de puţine raţiuni adînci de a trăi, încît o întîmplare ca asta (care pentru altcineva, în alte condiţii, ar fi o durere, dar nu un dezastru), devine pentru mine un prilej de moarte. Şi împlinesc astăzi 30 de ani.”2

Deşi născut pe pământ românesc, Iosef Hechter avea să fie recunoscut drept cetăţean român abia în 1918, când Comisiunea de Naturalizare a Străinilor din judeţul Brăila conferă acest statut membrilor familiei Hechter, datorită participării tatălui scriitorului în campania militară din 1916-1918. Abia la cinci ani de la terminarea Primului Război Mondial le va fi oferit dreptul de a fi consideraţi cetăţeni români tuturor evreilor de pe teritoriul României Mari: „Prin Constituţia României din 1923 populaţia evreiască dobîndise (pentru întîia oară de la aşezarea în regiunile carpato-dunărene) recunoaşterea drepturilor cetăţeneşti. E vorba de dreptul de proprietate funciară la sate şi oraşe; dreptul de reprezentare prin deputaţi şi senatori în Parlamentul ţării; dreptul la liberă exprimare.”3

Atât în copilăria petrecută la Brăila, cât şi la maturitate, legăturile familiale au fost printre cele mai puternice (şi singurele cu adevărat stabile) pe care le-a avut scriitorul. Pentru „Mama” (mereu notată cu această majusculă deferentă în memorii) şi fratele mai mic, Benjamin (poreclit „Benu”), el va alege să râmână în ţară în anii prigoanei antisemite, chiar dacă ar fi avut ocazia să plece. În aceiaşi ani, va trăi chinul de a nu putea comunica şi de a nu-l şti în siguranţă pe fratele său mai mare, plecat în Franţa, Pierre (născut cu numele de Penchas Hechter şi poreclit „Poldy”). De la acest frate, preia gustul pentru literatură şi, peste ani, primul pseudonim literar.

Şcolarul Iosef Hechter citeşte enorm şi foarte variat, de la romanele detective ale lui Sir Arthur Conan Doyle despre aventurile lui Sherlock Holmes, la Stendhal şi André Gide, de la Viaţa albinelor de Maeterlinck, la Dostoievski, de la Nietzsche, la Victor Hugo… Printre lecturile sale din adolescenţă, se numără şi piesele lui Ibsen, „cel dintâi purtător al gândului şi primul îndrumător către speculaţie. Se uită greu felul unic în care cuvântului de afară i-a răspuns ceva în taina lăuntrică a copilăriei. Am iubit în Ibsen sentimentul metafizicei. Fericirea primă a gândului dezinteresat şi dezlipit de pământ.”4

Întâlnirea cu marea literatură universală trezeşte în tânărul brăilean pasiunea pentru scris, acesta nebănuind încă posibilitatea ca literatura să fie adevărata sa vocaţie. În 1925, îşi trimite primele încercări literare (poezii) la revista Universul literar. Versurile nu îi sunt publicate. Următoarea tentativă de a publica are loc anul următor – de data aceasta, cu succes. În numărul din 23 aprilie 1926 al revistei ieşene Lumea, apare poezia Static, semnată „Eraclie Pralea”, după pseudonimul lui Poldy folosit pentru eseurile trimise revistei Politica: P. H. Pralea. La această din urmă revistă, „Eraclie” debutează în ipostaza de critic al problemelor de politică a culturii şi educaţiei, cu articolul Bacalaureatul – „generaţia violenţei” şi altele (6 august 1926).

În acelaşi an, după susţinerea examenului de bacalaureat, Iosef Hechter alege să se înscrie la Facultatea de Drept, dorindu-şi realmente să devină avocat, iar scrisul este, la început, doar o metodă de a se întreţine în anii studiilor în capitală. Nu îşi propusese, în primă instanţă, să plece din Brăila natală, căci frecventarea cursurilor de la facultate nu era obligatorie, deci avea posibilitatea de a merge în Bucureşti doar pentru susţinerea examenelor.

Este foarte posibil ca decizia de a rămâne în Brăila să se datoreze nu doar situaţiei financiare modeste a familiei, ci şi dorinţei de a se simţi în siguranţă. În centrele universitare din România, anii ’20 au fost marcaţi de incidente violente iscate de studenţi antisemiţi, de multe ori cu acordul, sau chiar la îndemnul profesorilor, care militau pentru numerus clausus (este notorie, în acest sens, relaţia dintre universitarul ieşean antisemit A. C. Cuza şi Corneliu Zelea-Codrenu, cel care a coagulat mişcarea legionară).

Leon Volovici consemnează: „Primii ani după încheierea primului război mondial au fost hotărîtori pentru evoluţia antisemitismului în România şi a ideilor sociale şi politice în această direcţie. Manifestările studenţeşti din toată ţara şi intensitatea campaniilor de presă antisemite marchează o schimbare revoluţionară, nu atît în discursul antisemit, cît în depăşirea unor inhibiţii de tradiţie democratică, raţionalistă, şi adoptarea unei atitudini de luptă deschisă, de «război sfînt» împotriva evreilor, cu mijloacele politice şi noul limbaj oferit de doctrinele totalitare, în curs de consolidare.”5 Din evenimentele violente şi dezbaterile asupra „problemei evreieşti” din aceşti ani, scriitorul se va inspira pentru materialul romanului De două mii de ani...

În 1927, Mihail Sebastian decide să se mute în capitală şi se adresează prietenului său, Camil Baltazar. Acesta declară: „M-am necăjit împreună cu el pe la diverşi editori să-i convingem să-i dea o traducere, am stăruit pe lîngă actualul director al Editurii de Stat să-i dea să lucreze ceva la Biblioteca «Lectura» pe care o conducea atunci […]. Colindul acesta pentru găsirea de lucru ne-a apropiat şi am rămas în contact continuu aproape două decenii.”6

Tot lui Camil Baltazar i se adresează Sebastian, în alt schimb epistolar, atunci când are nevoie de un sfat legat de angajarea la ziarul Cuvântul (unde mai trimisese articole), mărturisindu-şi reticenţa de a se alătura echipei de redacţie. Mihail Sebastian se întreba dacă originea sa iudaică ar putea fi văzută ca o problemă de către cei din echipa condusă de Nae Ionescu.7 Dar, în ciuda acestei îngrijorări, scriitorul este primit cu braţele deschise, iar din colaborator devine în scurt timp redactor angajat, fiind simpatizat de directorul publicaţiei, profesorul de filosofie Nae Ionescu – cel care îi apreciase, la examenul de bacalaureat, teza complexă (deşi neterminată) despre poezia românească.

Anul 1927 este semnificativ în biografia scriitorului, precum şi în ceea ce priveşte precipitarea evenimentelor din istoria ţării. Negu Djuvara considera acest an drept unul de cotitură în destinul României, căci „în acelaşi an mor regele Ferdinand şi Ionel Brătianu, cel mai mare cap politic al României în veacul al XX-lea. De-acum încep nenorocirile ţării.”8 Principele Mihai al României a fost proclamat rege, în defavoarea tatălui său, care fusese dezmoştenit şi părăsise ţara ca urmare a alegerii de a se despărţi de soţie, Regina Mamă Elena, pentru amanta sa, Elena Lupescu, în 1925.

Dat fiind că Regele Mihai era minor, s-a format o regenţă formată din Principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, primul preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, în absenţa unui lider liberal care să poată călca pe urmele ilustrului său înaintaş, alegerile parlamentare din 1927 au fost câştigate de Partidul Naţional Ţărănesc.

Prost guvernată, România se îndreaptă spre o criză socială, cu atât mai intensă cu cât ea se produce pe fondul crizei economice mondiale de la finalul anilor ’20. În 1930, cu adeziunea unui mare număr de politicieni, intelectuali, dar şi oameni simpli, dezamăgiţi de felul în care era condusă ţara, prinţul dezmoştenit revine în ţară şi este proclamat Regele Carol al II-lea.

La trecerea dintre decenii, în toate ţările în care se formase o puternică mişcare de dreapta, au început să se radicalizeze discursurile rasiale, evreul devenind „ţapul ispăşitor” pentru toate nenorocirile sociale şi economice identificate. Stereotipul „iudeo-comunistului” cu „legături masonice” apare frecvent în presa vremii, ideologii naţionalişti mizând, aşa cum argumentează Leon Volovici, pe canalizarea urii împotriva unui duşman comun: „Conform unui scenariu întîlnit şi în alte ţări, evreul este principala piedică de îndreptare a situaţiei economice, el este sursa inegalităţilor sociale; el reprezintă primejdia bolşevică şi a invaziei capitalului străin, el e cauza corupţiei, a politicianismului, el e exponentul modernizărilor dăunătoare, al formelor de cultură străine şi nocive. Inamic intern, o prezenţă concretă şi discordantă în viaţa cotidiană, evreul putea cumula mai bine decît duşmanul din afară nemulţumirile şi aprehensiunile populaţiei.”9

În cazul Regatului România, extrema dreaptă avea de partea sa nenumărate argumente statistice. După Marea Unire din 1918, prin anexarea Transilvaniei, a Basarabiei şi a Bucovinei la Vechiul Regat, numărul celor de origine iudaică a crescut semnificativ – de la 230000, înainte de Unire, la 767000.10 În oraşe ca Iaşi, Chişinău şi Cernăuţi, populaţia iudaică reprezenta până la 50% din numărul total de locuitori.11 De asemenea, evreii reuşeau să se descurce foarte bine în câteva domenii la care „tinerii furioşi” pe care îi atrăgea Legiunea Arhanghelului Mihail nu mai aveau acces, în contextul şomajului intelectual şi al începutului crizei economice. „Potrivit datelor publicate în Enciclopedia României, în România interbelică evreii deţineau 31,14% din totalul întreprinderilor industriale şi economice. [...] din cei peste 8.000 de medici câţi avea România, 2.000 erau evrei, peste 2.000 de evrei erau înregistraţi în Asociaţia Ingenerilor Români, în jur de 3.000 de evrei în Baroul Avocaţilor ş.a.”12 Şi în facultăţi, numărul de studenţi evrei era considerabil. „În 1927, în învăţămîntul superior numărul total al studenţilor evrei era de 15% [...], dar la unele facultăţi (medicină, farmacie) procentul ajunge la 30% sau 40%. [...] Studentul evreu era uneori avantajat de originea lui urbană sau de o mai bună stare materială.”13

Prin urmare, mulţi intelectuali şi artişti evrei interbelici preferau să-şi ascundă originea în spatele unor pseudonime. Odată cu primul articol publicat în Cuvântul, un eseu intitulat Sentimentalul Gourmont. Consideraţii în jurul metodelor gourmontiene, apărut în numărul din 14 august 1927, Iosef Hechter îşi ia pseudonimul care avea să îl consacre: Mihail Sebastian. „Hechter devine Mihail Sebastian şi în actele oficiale pe 6 mai 1935, când Monitorul Oficial consemnează schimbarea numelui.”14

Scrisorile pe care i le trimite lui Camil Baltazar (cu care are în comun şi originea iudaică, şi studiile liceale absolvite în Brăila) sunt semnate, în continuare, „Iosy Hechter” (cel puţin, până în 1929). Scrisorile trimise fratelui său, Poldi (plecat în Franţa pentru a studia medicina), vor fi semnate „Iosi” până la final. Însă, după cum remarcă Mihai Iovănel în cercetarea sa dedicată lui Sebastian, scrisorile trimise lui Camil Petrescu şi lui Mircea Eliade sunt semnate „Mihail Sebastian” de la începutul corespondenţei (1929, respectiv 1928).15

Dorinţă de a-şi ascunde identitatea reală faţă de noii săi prieteni? Puţin probabil – căci aceasta era cunoscută. Strădania de a menţine „o prietenie strict literară”16, pentru care debutantul simţea nevoia de a semna epistolele cu numele său „profesional”? Iarăşi, puţin probabil – căci apropierea de cei doi nu este ceva ce s-a întâmplat, fără strădanii, pe parcursul anilor, ci un lucru pe care Sebastian se pare că l-a dorit de la început, cel puţin în ceea ce-l priveşte pe Mircea Eliade.

Credem că explicaţia este mult mai complexă, dar şi mai tristă de atât. Ea este relevată de faptul că scriitorul şi-a schimbat numele oficial după scandalul din 1934, după publicarea romanului De două mii de ani…, după ce redactase deja răspunsul său la tot ce se întâmplase atunci, Cum am devenit huligan, şi după ce victoria lui Adolf Hitler, în alegerile din Germania, din 1933, dăduse un imbold tuturor apologeţilor extremei drepte de pe întregul continent.

În primul rând, Iosef Hechter-Mihail Sebastian începea să simtă din ce în ce mai acut, deşi încă nu la cotele pe care i le va impune istoria următorilor ani, pericolul de a se fi născut evreu. În al doilea rând, întrucât era un intelectual de o sensibilitate rară (cu tendinţe anxioase şi depresive a căror magnitudine o relevă scriitura diaristică), autorul trăia din plin drama pendulării între identitatea atribuită de către sine („omul de la Dunăre”) şi cea construită în societatea modelată de discursurile antisemite, conform cărora originea iudaică anulează „dreptul” de a fi considerat român.

Departe de a fi adeptul asimilismului (a se vedea notiţele din jurnal şi articolele în care ridiculizează această tendinţă) sau de a manifesta tendinţe… antisemite (aşa cum îl acuzau, aberant, unii dintre criticii romanului său controversat), Sebastian trăieşte o dramă a dedublării pe care Nae Ionescu, în prefaţa pe care a scris-o pentru romanul „evreiesc”, o explică impecabil, înainte de a se lansa în atacul antisemit.
Mihail Sebastian, asemenea protagonistului său, este un „evreu neprevenit – dar pentru asta nu mai puţin evreu […]. Iosef Hechter se chinuieşte. Dar pentru că Mihail Sebastian vrea să rezolve o problemă, în sensul că el vrea să înţeleagă de ce se chinuieşte şi dacă nu poate fi şi altfel, Iosef Hechter trăieşte lucid, adică dedublat, drama aceasta a iudaismului.”17 Drama acestui intelectual hipersensibil se desfăşoară, în această fază, în forul său intim. Evenimentele ulterioare îi vor da proporţii catastrofale, prin transferul acestei sfâşieri în planul exterior, social.

Revenind la anul 1927, debutul lui Mihail Sebastian la ziarul Cuvântul se petrece sub bune auspicii. În colectivul de redacţie, are şansa de a se apropia de Perpessicius, Camil Petrescu, Mircea Eliade şi Ion Vinea, după a cărui plecare i se va încredinţa şi sarcina de a scrie articole politice. Începe să colaboreze şi cu alte publicaţii (Universul literar, Contimporanul, Tiparniţa literară), dar activitatea sa principală este cea de la ziarul lui Nae Ionescu. Dorina Grăsoiu afirmă că Sebastian a semnat 883 de articole pentru Cuvântul.18

În anul 1929, Mihail Sebastian îşi termină studiile de licenţă şi, prin intervenţia influentului Nae Ionescu, ministrul George G. Mironescu îi va facilita obţinerea unei burse de studii la Paris, în vederea pregătirii doctoratului în drept. În perioada pariziană, Sebastian continuă să scrie pentru ziarul Cuvântul, majoritar cronică literară şi pamflete politice, dar şi un ciclu de Scrisori din Paris, în care condeiul său pendulează între descrierea experienţei autorului, consideraţii asupra capitalei franceze şi meditaţii existenţiale.

Iată, de exemplu, o însemnare din care se desprind preocupările sale umane, care se vor regăsi în tematica abordată atât în romane, cât şi în dramaturgie: „Se pare că utilitatea sufletească a călătoriei a fost îndeobşte ceea ce ne-am obicinuit să numim cu un termen aproape tehnic «eliberarea de sine». Nu-mi place cuvîntul acesta. Dacă eliberare de sine se cheamă o trecere dincolo de realităţi proprii, atunci, departe de a fi fecundă şi adîncă, e stearpă şi diletantă. Iar dacă, la drept vorbind, este o mai intimă şi mai puternică trăire interioară, atunci cuvîntul nimerit ar fi nu «eliberarea de sine», ci eliberarea de circumstanţe. E singurul lucru pe care ţi-l poate da plecarea. E singurul lucru pe care e bine să i-l ceri.”19

La întoarcerea în ţară a lui Mihail Sebastian, în 1931, cariera sa jurnalistică pare să se afle pe o pantă ascendentă, iar cea literară este pe punctul de a debuta cu adevărat. În ipostaza de critic literar şi dramatic, Sebastian colaborează cu din ce în ce mai multe publicaţii (Azi, Reporter, Viaţa românească, România literară, unde va fi şi avansat la statutul de redactor în 1932). De asemenea, el are un prim roman „în sertar” (Oraşul cu salcâmi, terminat încă din 1931, dar care va fi publicat abia peste câţiva ani) şi lucrează, concomitent, la alte scrieri în proză. Este unul dintre membrii fondatori ai grupului „Criterion” (constituit în 1932), din care fac parte mulţi dintre tinerii remarcabili ai „generaţiei ’27”: Mircea Eliade, Haig Acterian, Mac Constantinescu, Petru Comarnescu ş.a.

În aceeaşi perioadă în care cariera lui Sebastian începe să-şi ia avântul, situaţia politică devine din ce în ce mai îngrijorătoare, cu toate că ţara părea să se redreseze după criza economică. După cum consemnează Neagu Djuvara, „Carol II, un an-doi după venirea pe tron, a avut norocul de a profita de o restabilire a situaţiei economice mondiale, care a avut repercusiuni favorabile şi asupra ţării noastre, astfel încât anii domniei lui au fost o epocă de relativ progres economic şi o perioadă de mari construcţii în Bucureşti; se fac de asemeni primele drumuri asfaltate din ţară. Din păcate, acest boom economic a fost umbrit de suspiciunea în legătură cu profiturile ilicite obţinute de anturajul regal, profituri ilicite de care era acuzată şi amanta regelui, foarte impopulară, Elena Lupescu [ai cărei părinţi se născuseră evrei şi trecuseră la religia catolică, n.n.].”20

În aceeaşi perioadă, mişcarea legionară capătă amploare şi primeşte din ce în ce mai mulţi susţinători. Printre aceştia, din toamna anului 1933, directorul ziarului Cuvântul. După ce fusese unul dintre cei care militaseră pentru revenirea regelui Carol al II-lea în ţară, utilizând publicaţia pentru propagandă, Nae Ionescu a fost, de asemenea, unul dintre susţinătorii instaurării dictaturii regale şi membru al camarilei.
Expulzat din anturajul regelui, în 1933, Nae Ionescu se îndreaptă spre legionari şi duce o campanie agresivă pro-gardistă şi anti-liberală. Violenţa verbală dezlănţuită în paginile ziarului împotriva guvernului condus de liberalul Ion Gheorghe Duca va fi considerată drept instigare la crimă. După asasinatul premierului, ziarul Cuvântul este interzis, iar Nae Ionescu arestat. Ultimul număr al ziarului apare pe data de 1 ianuarie 1934, la câteva zile după ce omul de stat care scosese Garda de Fier în afara legii era omorât în gara din Sinaia.

Anul 1934 este momentul în care, pentru Sebastian, începe linia dezastrelor. După interzicerea ziarului Cuvântul, va fi suspendată şi asociaţia „Criterion”. Mentorul său, Nae Ionescu („directorul nostru de conştiinţă”, aşa cum îl numeşte scriitorul şi aşa cum îl considerau toţi cei din „familia Cuvântul”), redactează prefaţa romanului De două mii de ani… După apariţia cărţii, nu întârzie să apară atacurile criticilor la adresa autorului.

În 1935, Mihail Sebastian se angajează ca secretar la biroul avocatului Saşa Roman, pentru a putea să-şi asigure traiul. Treptat, ajunge şi în postura de avocat pledant. Printre părţile inculpate pe care le-a reprezentat în instanţă, se numără Geo Bogza, Tudor Arghezi şi Felix Aderca, acuzaţi de atac la bunele moravuri prin scriitură pornografică. Sebastian începe să colaboreze cu cronici la cotidianul teatral Rampa, la ziarul Vremea şi la revista L’Indépendance Roumaine, pentru care comentează evenimentele muzicale din Bucureşti, luându-şi un nou pseudonim: Flaminus.

Situaţia sa financiară se îmbunătăţeşte în 1936, când, sprijinit de Camil Petrescu, primeşte postul de redactor permanent la Revista Fundaţiilor Regale, cu care colabora, sporadic, de doi ani. În perioada 1937-1939, Sebastian deţine postul de secretar general de redacţie al revistei, în absenţa lui Radu Cioculescu din ţară, ceea ce stârneşte un nou val de proteste din partea presei de dreapta, mai violent decât scandalul din 1934.

Antisemitismul începe să devină o reală ameninţare, mai ales pe măsură ce politicienii de extremă dreaptă se infiltrează în poziţii de guvernare şi în anturajul lui Carol al II-lea, regele încurajând, la rândul său, ura faţă de „iudeo-comunişti”. Şi patriarhul Miron Cristea rosteşte discursuri care instigă la antisemitism, declarând, patetic: „Îţi vine să plîngi de milă bietului popor român, căruia evreul îi stoarce şi măduva din oase. A nu reacţiona împotriva evreilor, înseamnă a ne duce de vii la pieire... A ne apăra este o datorie naţională şi patriotică.”21

Diatribele rasiale, promovate deja de ani buni în paginile ziarelor de dreapta, ajung să fie rostite de înalţi demnitari. Se cere inclusiv anularea drepturilor cetăţeneşti consemnate în Constituţia din 1923. Iată o însemnare din jurnalul lui Mihail Sebastian, la data instaurării guvernului Goga (29 decembrie 1937), după victoria legionară din alegerile parlamentare: „Pentru prima oară s-a putut înregistra într-un discurs oficial vocabularul Poruncii Vremii: jidan, jidănime, dominaţia lui Iuda etc. etc. Se aşteaptă pentru mîine, poimîine primele măsuri antisemite de stat: revizuirea cetăţenilor, probabil eliminarea din barouri, în orice caz eliminarea din presă.”22

În jurnalul lui Mihail Sebastian sunt consemnate împlinirile, în timp, ale acestor previziuni şi toate nedreptăţile pe care le-a îndurat din momentul în care isteria antisemită, dezlănţuită, a cuprins societatea în care, din cauza religiei sale, a început să fie considerat un cetăţean de gradul doi. Jurnalul intim depune mărturie pentru suferinţele îndurate de Sebastian ca individ, ca evreu, ca scriitor, pe fondul evenimentelor majore desfăşurate pe scena politică internă şi externă.

Legislaţia antisemită începe să intre în vigoare în 1938, agravându-se pe măsură ce istoria se precipită din zodia injustiţiei spre cea a monstruozităţii. „Sebastian trăieşte, ca toţi ai săi, cu Îngerul morţii pe umăr.”23 În 1938, Regele Carol al II-lea instaurează dictatura regală (după cum subliniază Neagu Djuvara, printre ultimii şefi de stat europeni care decid să facă acest lucru în perioada tulbure în care semnele iminentului război erau din ce în ce mai puternice). Această măsură a fost luată pentru a preveni instaurarea unui guvern gardist (pe care îl dorea dictatorul german), ceea ce, judecând retrospectiv, a fost un act de curaj.

O măsură pripită a Regelui Carol al II-lea a fost, însă, comandarea asasinatului liderului legionar Corneliu Zelea-Codreanu, căci „Suprimarea «Căpitanului» şi arestarea principalilor fruntaşi ai mişcării au dus la dezorganizarea Legiunii şi la propulsarea la rangul întâi a unui mediocru complotist, Horia Sima. Zece luni după asasinarea lui Codreanu, la câteva săptămâni de la izbucnirea celui de-al doilea război mondial (septembrie 1939), are loc răzbunarea legionarilor: asasinarea primului-ministru Armand Călinescu, după care oamenii regelui Carol au reacţionat cu metode cvasimedievale: atentatorii executaţi pe loc şi lăsaţi cu zilele să putrezească în stradă, sute de execuţii oarecum la întâmplare, în provincie. Se porneşte cu furie «spirala» violenţei.”24

În 1940, după alte greşeli ale regelui, care nu a ştiut să gestioneze dificila situaţie a pretenţiilor teritoriale din partea URSS, Bulgariei şi Ungariei, începe dezmembrarea României Mari – fără ca un singur soldat român să fi fost angajat în luptă pentru protejarea ţării. Carol II este forţat să abdice şi începe, la scurt timp, perioada dictaturii militare a mareşalului Ion Antonescu (sprijinit, pentru început, de legionari). Se înfiinţează Statul Naţional-Legionar, cu un Guvern antisemit care începe să-şi pună în aplicare planul de a rezolva „problema evreiască”. Primul pas este cel de a elimina evreii din funcţiile publice.

Dat fiind că evreilor li se retrag dreptul de a deţine funcţii în instituţiile statului şi cel de a publica, Mihail Sebastian îşi pierde slujba ca avocat. Având interdicţia de a scrie un singur cuvânt care să poată vedea lumina tiparului sub semnătura sa, este concediat de la Revista Fundaţiilor Regale, pierzând şi colaborările cu celelalte ziare. Grija scriitorului pentru traiul de pe o zi pe alta devine o constantă în însemnările sale diaristice. Reuşeşte să primească un post de profesor de limba română la liceul evreiesc Cultura B şi să asigure supravieţuirea sa şi a familiei, cu care se mută într-o casă de pe strada Antim, în Bucureşti, nemaiputându-şi permite să locuiască singur, în garsoniera de pe Calea Victoriei.

La începutul anului 1941, au loc lupte stradale între armata română şi legionari. Ion Antonescu îi învinge pe foştii săi aliaţi la guvernare şi preia controlul deplin asupra ţării. România intră în război, alături de Puterile Axei (cu care Antonescu trata din octombrie 1940).

Mihail Sebastian urmăreşte cu înfrigurare evenimentele de pe continent şi notează aproape zilnic câte o informaţie sau un comentariu despre desfăşurarea bătăliilor din Europa. El găseşte căi de a fi informat chiar şi după ce pierde dreptul de a deţine un aparat radio. Primeşte ordine de concentrare – pentru muncă în folosul statului, întrucât evreii devin indezirabili şi pentru armata română. Gândul suicidului, care mai apăruse pe parcursul anilor, prin aluzii strecurate, revine cu acuitate şi regularitate. La fel şi gândul de a fugi din ţară.

După ce încep deportările şi au loc cumplitele pogromuri din 1941, frica devine o stare aproape permanentă. Despre Poldy nu se ştie mai nimic (scrisorile ajungând la întârziere de câteva luni), iar bombele distrug cartiere întregi. Anii războiului, ani ai Holocaustului inclusiv pe teritorul României (pe care, din ignoranţă sau din insolenţă, îi neagă inclusiv oameni politici25), sunt consemnaţi în paginile jurnalului scriitorului, a căror valoare de real material documentar este atestată şi de concordanţa cu izvoarele consultate de autorii studiilor istorice dedicate acestei perioade.

Mihail Sebastian reuşeşte să supravieţuiască acestor ani cumpliţi din destinul continentului european. Scriitorul nu este victima violenţelor stradale, nu este deportat – dar rămâne fără casă când coşmarul părea să se îndrepte spre sfârşit: „Cum să încep? De unde să încep? Ruşii sunt în Bucureşti. Parisul e liber. Casa din Antim, distrusă de bombe.”26

Evenimentele din august 1944 nu îl surprind, însă, în ipostaza de martor pasiv. În cursul verii în care România întoarce armele împotriva armatei germane, Sebastian este introdus într-o grupare pro-sovietică, din care făceau parte Belu Silber (un văr de-ai săi) şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Astfel, scriitorul ajunge să contribuie la redactarea unor manifeste de propagandă27 care apar în România literară (ziar care fusese interzis în perioada dictaturii militare a lui Ion Antonescu, din cauza orientării de stânga). Dar nu va colabora cu această publicaţie pentru mult timp.

Pe data de 31 august, Mihail Sebastian notează în jurnal: „Mă felicit că experienţa mea la România literară s-a terminat repede, înainte de a-mi fi angajat acolo semnătura. Ar fi fost imposibil să lucrez sub un regim de comitete secrete. Imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de suportat decît imbecilitatea pură şi simplă. […] Nu, nu. Mai bine scriu piese de teatru.”28

Deşi primeşte diverse propuneri care l-ar putea ajuta să-şi îmbunătăţească situaţia financiară (reluarea slujbei de redactor la Revista Fundaţiilor Regale, colaborarea cu Jurnalul), deşi piesele îi sunt solicitate şi primeşte oferte pentru traducerea romanelor şi a pieselor de teatru în alte limbi, Mihail Sebastian cochetează cu gândul de a renunţa la scris: „Şi dacă aş lăsa totul (presă, literatură, teatru) şi m-aş apuca de avocatură? Gîndul acesta îmi revine de cîte ori dezgustul de «publicistică» – sub toate formele – mă sufocă. […] E o lume care nici măcar nu mă amuză. Nu, nu, nu, nu. Trebuie altceva, altceva, cu totul şi cu totul altceva.”29

Refuză propunerile de a face jurnalism, dar nu se dedică exclusiv avocaturii. Mihail Sebastian continuă să scrie teatru (încearcă să termine ultimele acte din piesa Insula) şi să traducă. La începutul anului 1945, primeşte un post de consilier de presă la Ministerul Propagandei şi este invitat să se alăture Universităţii libere democratice (înfiinţată în martie 1945), pentru care pregăteşte un curs de literatură.

Moare la scurt timp după încheierea războiului. Pe 29 mai 1945, Mihail Sebastian a fost călcat de un camion. Cu toate că, cel mai probabil, a fost vorba de un accident, scurta sa perioadă de implicare în activităţile grupului comunist ilegal condus de Lucreţiu Pătrăşcanu a dat naştere teoriei speculative conform căreia moartea scriitorului ar fi fost un asasinat, comandat de bolşevici. „Pătrăşcanu intrase în dizgraţia Kremlinului şi a liderilor PCR cînd fusese la Moscova să semneze armistiţiul. Sovieticii şi Ana Pauker – şefa comuniştilor români aflaţi în URSS – i-au reproşat că s-a comportat ca un naţionalist român nu ca un comunist. […] Comuniştii obişnuiau să ucidă pe foştii tovarăşi de drum şi pe cei deveniţi suspecţi că ar putea «trăda cauza» şi prezentau riscul să facă public anumite dezvăluiri, chiar să critice. Cu autoritatea lui de om onest, Sebastian putea fi periculos.”30

Nu există dovezi care să confirme teoria asasinatului. Ea rămâne o simplă ipoteză care încearcă să explice absurdul morţii unui om tânăr, care a reuşit să reziste în perioada războiului şi pentru care viaţa părea să intre, din nou, pe o pantă ascendentă. Şi, din nou, s-a întâmplat contrariul.

Profesor Gheorghe Antonescu
Liceul de Arte Hariclea Darclee

Note
1 - Conform Extrasului din registrul stării civile pentru născuţi pe anul 1907, Arhiva Muzeului literaturii române, 101 (IV) 2, 5573, în volumul Dorina Grăsoiu – Mihail Sebastian sau ironia unui destin, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p.6.
2 - Mihail Sebastian - Jurnal 1935-1944, text îngrijit de Gabriela Omăt, prefaţă şi note de Leon Volovici, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, pp. 124-125.
3 - Victor Neumann – Istoria evreilor din România. Studii documentare şi teoretice, Editura Amarcord, Timişoara, 1996, p. 211.
4 - Mihail Sebastian – Ibsen, întâia metafizică, în „Cuvîntul”, 5 martie 1928, apud Mihail Sebastian – Jurnal de epocă. Publicistică, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Cornelia Ştefănescu, Academia Română, Fundaţia naţională pentru ştiinţă şi artă, Institutul de istorie şi teorie literară „G. Călinescu”, Bucureşti, 2002, p.76.
5 - Leon Volovici – Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”. Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România anilor ’30, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 64.
6 - Camil Baltazar – Scriitor şi om, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1946, pp.159-165, apud Anatol Ghermanschi (antologator) – Mihail Sebastian, ed. cit., p.57.
7 - Schimbul de scrisori este citat în studiul Martei Petreu, Diavolul şi ucenicul său. Nae Ionescu – Mihail Sebastian, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2016, pp.13-14.
8 - Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, ediţia a V-a revăzută, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 236.
9 - Leon Volovici – Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”, ed. cit., p. 73.
10 - Idem, p. 42.
11 - Vezi Victor Neumann – Istoria evreilor din România, ed. cit., p. 177.
12 - Alexandru Florian (coordonator), Lya Benjamin, Anca Ciuciu – Cum a fost posibil? Evreii din România în perioada Holocaustului, Editura Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, Bucureşti, 2007, p. 28.
13 - Leon Volovici – Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”, ed. cit., p. 71.
14 - Mihai Iovănel – Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012, p.12.
15 - Ibidem.
16 - Camil Petrescu – Mihail Sebastian sau despre prietenia literară, în România literară, an II, nr.55, 4 martie 1933, apud Anatol Ghermanschi (antologator) – Mihail Sebastian, ed.cit., p.36.
17 - Mihail Sebastian – De două mii de ani…, ed.cit., p.5 (s.n.).
18 - Dorina Grăsoiu – Mihail Sebastian sau ironia unui destin, ed.cit., p.22.
19 - Mihail Sebastian – Breviar de călătorie, în „Cuvîntul”, 17 ianuarie 1930, apud Mihail Sebastian – Eseuri. Cronici. Memorial, ediţie îngrijită şi prefaţă de Cornelia Ştefănescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p.550.
20 - Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, ed. cit., pp. 242-243.
21 - Preluat din „Curentul”, nr. 3430, 19 august 1937, în volumul Leon Volovici – Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”, ed. cit., p. 75.
22 - Mihail Sebastian – Jurnal 1935-1944, ed.cit., p.137.
23 - Gabriel Liiceanu – Sebastian mon frère, conferinţă ţinută la sediul Comunităţii evreieşti din România în 13 aprilie 1997, publicată în revista „22” nr. 17, 29 aprilie-5 mai 1997, apud Iordan Chimet – Dosar Mihail Sebastian, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2001, p.8.
24 - Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, ed. cit., p. 243.
25 - https://www.hotnews.ro/stiri-esential-11689683-plangere-penala-impotriva-lui-dan-sova-privind-afirmatiile-despre-holocaust.htm
26 - Însemnare cu data 29 august 1944, în volumul Mihail Sebastian – Jurnal 1935-1944, ed.cit., p.556.
27 - Reproduse integral în Anexă 2: Textul broşurii ARMATA ROŞIE VINE şi al MANIFESTULUI BLOCULUI NAŢIONAL-DEMOCRATIC, în volumul Mihai Iovănel – Evreul improbabil, ed.cit., pp. 282-295.
28 - Mihail Sebastian – Jurnal 1935-1944, ed. cit., p.558.
29 - Idem, p.570.
30 - http://www.stelian-tanase.ro/enigma-mortii-lui-sebastian/

 

 

 

Autor Redactia 23 Iulie 2018, 15:34 Brăileni
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii