În fața Imnului Național și al Tricolorului, toți ceilalți trebuie să tacă!

Chiar așteptăm ziua în care ni se va spune în față că avem nevoie de avizul cutărei instituții pentru a ne mai putea intona Imnul Național? Chiar așteptăm momentul în care ni se vor trimite adrese oficiale cu interdicția de a ne cânta imnul sub motivația ca intonarea acestuia în oricare alte locuri decât cele „aprobate” reprezintă o acțiune „naționalistă” (în sensul acelui naționalism-rău, lătrat efumestic ca dovadă a extremismului reprobabil), pentru a ne trezi?

Ceea ce s-a întâmplat la Cluj-Napoca reprezintă doar „avanpremiera” a ceea ce poate genera somnul rațiunii unei nații întregi…

„Tânguirile” unui imam pe scena Operei Naționale Române din Cluj-Napoca, într-un moment în care, geopolitic, situația este atât de delicată, poate fi considerată o provocare mascată sub numele de „act cultural”. Și da, în sensul actului „cultural” invocat de către directorimea instituției de la Cluj-Napoca pentru a aduce un imam pe scenă, dacă acel cânt ar fi fost huiduit și acoperit de valuri de înjurături neaoșe, am fi putut vorbi de un „răspuns” huliganic al acelor spectatori care au protestat. Doar că din sală nu s-au auzit nici fluierături dezaprobatoare, nici înjurături… Ci Imnul Național!

Or, să fii dat afară pentru că ai intonat imnul țării tale, la tine în țară, într-o instituție purtând însemnele Statului Român, asta chiar reprezintă o ofensă.

Dacă ar fi fost un act cultural real, „imamul” și-ar fi oprit rugăciunea, așa cum face orice artist, și ar fi așteptat să se liniștească „protestatarii”. Dar el a continuat, neabătut, ca un preambul a impasibilității de care vor da dovadă și când vor ajunge să facă asta și pe străzile orașelor noastre. Căci acolo vom ajunge cu această toleranță excesivă, pe o hrănim cu valori și identități la care renunțăm, nu să ne fie nouă bine (căci nouă ne este așa cum suntem!), ci să le fie altora, străini de neam și țară…

Cu mai multe luni în urmă, românii veniți din Ardeal la București, într-un marș simbolic, nu au fost lăsați să intre cu drapelele lor în Muzeul Satului, printr-un act oficial aducându-li-se „la cunoștință” (în țara lor!) că nu au voie decât cu un singur Tricolor. Iar gravă a fost atenționarea în sine, o adresă ce purta însemnele unei instituții de stat și care preciza negru pe alb că prezența mai multor drapele nu reprezintă „un act cultural, ci unul naționalist” (în același sens al extremismului reprobabil!).

Acum, în Ardeal, mai mulți români au fost dați afară dintr-o instituție a lor (din casa lor, din casa noastră!) pentru că au intonat Imnul Național. Sigur, ne-am fi așteptat să o vedem chiar pe doamna chestor Lipă-lopată conducând hoarda paznicilor trimiși să-i scoată pe „protestatari” afară, fluturând mândră actul pe care l-a semnat, cu și mai multe luni în urmă, și prin care intonarea imnului era interzisă în cadrul competițiilor sportive. Eventual alergând și cu a doua filă apostilată guvernamental, pentru extinderea interdicției de la sport, la cultură.

Și totuși, nu gesturile aberante ale evacuatorilor de românism au șocat. În fond, mereu se vor găsi coloane de cauciuc și cozi de topor!

Reacția sălii, însă… Atitudinea spectatorilor aflați într-un soi de mimetism ne-a șocat. Pentru că a aplauda scoaterea din sală a acelora care au intonat „Deșteaptă-te, Române!” arată că toleranța asociată cu pseudoelitismul intelectual generează grave fisuri într-o mentalitate anesteziată de prozelitism. De neoprozelitism…

Cei ce au „intrat” peste vocea imamului au făcut-o intonând Imnul Național al unei țări în care imamul este un oaspete (și ar trebui să se comporte pe măsura ospitalității cu care a fost primit). În schimb, cei ce au jubilat la evacuarea din sală a acelora ce au făcut apel la trezirea națională au făcut-o cu vorbe de mahala și aplauze provocatoare.

Și este trist, dar deloc surprinzător, că directorimii instituției nu i s-a cerut nici măcar o explicație. Măcar în numele nostru, cei ce le plătim salariile. Și își vede neabătută de drum… De fapt, așa cum nici pe Lipă-plită nu a întrebat-o nimeni ce este cu acel ordin care lovea în identitatea noastră națională, ducând în ilegalitate un simbol al Statului Român, așa cum nici directorimea de la Muzeul Satului din București nu a fost întrebată cum și-a permis să asocieze tricolorul cu eticheta de naționalism-extremism, nici șefimea de la Opera Națională Română din Cluj Napoca nu a fost luată la întrebări pentru provocarea din cadrul unui așa-zis act cultural.

Și să nu ne trezim cu acest mimetism de sală la nivel de stradă… Căci atunci nu va trebui să ne mai mirăm dacă în clipa în care vom ajunge să fim dați afară din țara noastră, prin ciuntirea pământurilor și a identităților (pe care nu am știut să le protejăm ori nu am vrut în numele „toleranței”), se vor găsi destui aplaudaci să laude momentul.

În acea clipă nu va mai fi doar un moment de negare a propriei identități produs accidental, o rătăcire a unei săli adormite în supratoleranța folosită pentru a sufoca românismul emoțional, ci unul de deschidere a unui alt capitol. Acela al unei Românii pierdute din prostie, ignoranță și blazare…

Există o veche vorbă de garnizoană: „Decât să plângă mama mea, mai bine să plângă mama lui!”. Or, decât să ajungem să ne plângă țara de situația în care am adus-o, mai bine să plângă alții că nu i-am lăsat să ajungă unde au vrut! Și trebuie, prin lege la nevoie, să cimentăm dreptul nostru de a ne intona Imnul Național oriunde simțim, iar toți ceilalți să-și „înalțe” tânguirile-rugăciune doar în locurile pe care noi le stabilim.