Restaurarea viului ars, împușcat, mutilat…

De Cezar A. Mihalache 25 Decembrie 2020, 13:08 Natiunea

Ei spun o poveste… Mereu a altora… Întotdeauna despre alții… Căci, nu au propria lor poveste… Sau ea există doar ca sumă a celor o mie de fețe din și după chipurile celorlalți. După trăirile și scrierile altora. Și ar fi o poveste demnă de ascultat, de urmărit, de însușit, ca istorisire, dacă nu ar ieși din scena pe care o au rezervată pentru epigonismul artistic. Dar ei simt nevoia să fie peste tot… Și poate tocmai de aceea își deșiră desprinderea de podeaua scenei. Poate de aceea vraja actorilor și artiștilor măreți altădată rămâne captivă sunetului și mirosului scândurii de scenă. În rest, pentru valul de după valuri de actori și actorași, actorisiți în cioplirea propriului chip, nu al modelării sub jurământul vocației, scândura nu are nici un fel de miros. Și nu simt izul nobil al lemnului ce încarcă și se încarcă din harul adevăraților actori ce pășesc într-o modestie vecernică pe scene…

Povestea tablourilor împușcate în Decembrie ’89 trebuia spusă… Dar nu de niște actori care nu au nici o legătură cu readucerea lor la viață, povestea-tom a fiecărei lucrări ciuruite de gloanțele de frângere dintr-un Decembrie sângeriu trebuind spusă de cei ce le-au redat oamenilor. De cei și-au strivit retina de fibra nevăzută de simplii privitori, de cei ce au intrat în durerile pânzei, de cei ce au atins frânturile și așchiile de vopsea, de lemn, de pânză… Pentru că ei au simțit… Ei au avut legătura tainică a unei misiuni-vocație… Și nu cel ce a atins, într-o împrejurare teatral regizată, arta însângerată are dreptul de a vorbi despre ea. Ci doar acela care a rupt din el ore, luni și poate ani pentru a pune nu un simplu petic de pânză, nu un simplu chit și un rost de culoare, ci o frântură de ființă.

Restauratorii. Ei trebuiau să vorbească despre lucrările cărora le-au redat lumina. Cărora le-au redat chipul. Or, în proiectul cultural al tablourilor împușcate la revoluție au fost împinși într-o parte tocmai cei ce au refăcut patrimoniul atins de gloanțe. Doar ei erau îndreptățiți să vorbească despre ființele înturnate ale tablourilor arse de vii în noaptea reînvierii noastre.

Ei trebuiau să ne povestească despre ce a fost și cum a fost. Despre migală, despre munca lor, despre redarea lucrărilor către lume (o lume nu neapărat mai bună, e drept)… Despre întoarcerea tablourilor acasă după ani de muncă, de jertfe de suflet pentru a le reconstitui. Dar, așa cum Decembrie ’89 a încăput în acele zile și pe „mâna” unor actori, atunci poate justificabil (ca repere recognoscibile la granița cernită de sânge, durere și moarte), și astăzi truditorii sunt dați de o parte. Doar că prezența unor neștiutori de drama reînsuflețirii vorbind despre lucrări restaurate de alții este grotescă. Este o recățărare pentru imagine pe munca altora. Nu! Nu mai curge sânge, nu mai supurează durere; și nici jertfă… Dar asta nu înseamnă că procesul de restaurare poate fi confiscat dinspre cei ce l-au săvârșit pentru a vedea noi acum fețele celor 1000 de nechipuri.

Lăsați restauratorii să spună povestea muncii lor. Nu-i „anonimizați” pentru a le vinde munca, nu-i ascundeți în coduri „QR” azvârlite în colțuri de afișe sub privirile neispititoare ale unor actori vorbind teatral într-un neteatru al străzii. Căci arta restituirii lucrărilor restaurate nu are nevoie de „influenceri”.

 

 

Autor Cezar A. Mihalache 25 Decembrie 2020, 13:08 Natiunea
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii