O carte... „multiseculară”

De Jenică Chiriac 22 Mai 2017, 09:10 Literare


Într-o ediție revizuită și adăugită, autorul Grigore Ciobică scoate cartea „Încă cinci sute de ani” la Editura Edmunt Brăila, 2017. Cartea, ușor atipică, conține atât versuri cât și proză, fiind structurată în cinci secvențe. Poezii - Social Politic, Jertfă și Crez, Poezii - Căutări, Fabule și Proză.

De la început se cuvine să remarcăm faptul că avem de-a face cu un poet care se supune rigorilor canonice ale prozodiei clasice. Versurile sale au rimă și ritm, sunt formate din catrene. Rare și nesemnificative sunt abaterile de la regulă.

În poezia „Mama” (pag. 23), sensibilitatea poetică se desfășoară în versul lung și rimă alternantă (1 cu 3, 2 cu 4). Poezia, o litanie adresată mamei, la persoana a doua, evidențiază calitățile materne, dragostea pentru fiul său, sacrifiiciile, munca neobosită pentru un trai decent: „Cu sapa răsuceai pentru un colț de pâine, / iar pentru foc doar vreascuri aduse din pădure. / Și-n lacrimi ochii-ți se umpleau știind că mâine / Iar n-ai nimic pe masă și toți or să îndure”.

Apoi, din conținutul poeziei răzbate durerea fizică îmbinată cu cea morală a omului smuls dintre oameni, pedepsit de o justiție nedreaptă.

Sfârșitul mamei, trecerea în lumea celor drepți prilejuiește autorului o comparație cu floarea care se stinge la umbra soarelui: „Târziu te-ai stins încet, ca florile în noapte / Iar eu albit dar drept, cu mintea încă trează / Mai scriu doar cu lumina ta din ochi, o carte / Și-mi cer iertare, mamă, știind că-mi stai de pază”.

Imaginea scrierii cărții la lumina din ochii mamei care-i stă pavăză împotriva avatarurilor vieții are un lirism aparte. Poetul având senzația că nu s-a spus totul, completează poemul cu o concluzie/constatare: „... și-ai vrut să-mi spui ceva... dar n-ai mai scos o vorbă... izvor de bunătate, lumină și-nviere...”.

Din partea a doua, „Jertfă și crez” ne-a atenția poemul „Faur”. Este o poezie amplă, în șase părți. Fiind scrisă în anul 1960 poate fi socotită o scriere de sertar. Poemul se cere analizat cu destulă aplecare nu atât din cauza întinderii sale, 66 de strofe, cât mai ales conținutului său de idei.

În prima parte o introducere începe cu îndemnul: „De sub praful nins pe-o filă / Adunat-am versuri coapte /Recitind, să nu-ți dea silă / Cititorule de carte (pag. 30)

Faur, în accepțiunea autorului nu este pur și simplu, un fierar, un modelor în metale. Este ridicat, simbolic, la nivelul de „faur al pământului”, fierar cu puteri supranaturale, cel care făurește obiecte vrăjite: „Iar pe pânza ce așteaptă,/ Ușor pensula o mână,/ Zugrăvind un chip de fată / Cu cosițele-i de zână”. (pag 32). El este făuritorul demiurgic „Unde zimbrii și secara / Fost-au stema țării-odată”. El modelează-n „fildeș, marmură și aur” (pag. 31).
După această punere în temă se trece la conținut, „poporul”, un imn ridicat plebeilor ce astăzi sunt aștri, cu zborul lor ca o lumină, solidari la chemarea unui vers, adevăratul făurar ce și-a desăvârșit destinul milenar. Se introduc două personaje arhetipale, „sine” și „tatăl”, eroi de poveste care-și adapă discursul poetic din realități tratate metaforic.
Poemul se încheie cu o „chemare”, din care cităm: „Tu, Luceafăr, foc și pară / Calcă-ți inima și-n aer, / Dăltuiește lumea iară, / Meșter Faur, Meșter Faur!”. (pag 41)

Grigore Ciobică se dovedește cunoscător de prozodie și descripție ca procedeu de simbolizare în „Beduinul” (pag. 44), în care atmosfera sufocantă, deșertul arid, stranietatea fetei morgana, „colții... nisipului blestemat”, setea mistuitoare, necuprinsul dunelor se împletesc spre a crea senzația de neputință, de pierderea noțiunilor de spațiu și timp. Se imploră nevoia de apă: „Aduceți-mi, degrabă cu apă un ulcior, / Să-l sorb cum soarbe bezna o rază de lumină...” (pag.45). Omul are resurse, energii nebănuite, cu dalta și ciocanul, cu „îndârjire de om...”, sfarmă stânca și face să țâșnească un izvor: „S-adape-o sahară de apă-nsetată / Să-mi stingă setea crudă / S-aprindă un alt dor” (pag 46).

„Beduinul”, prin capacitatea sa de sugestie, prin simbolistica și atmosfera creată, ori prin deznodământul pozitiv, poate fi cuprinsă în tipologia clasicismului creațiilor de gen. Avem în vedere poezia „El Zorab” din volumul „Balade și idile” de George Coșbuc.

Descripția clasică este amănunțită și reală ca o peliculă cinematografică, datorită decorului vizualizat, dar și a comportamentelor și acțiunilor personajelor.
În ultima parte a poemului „Beduinul”, după tensiunea acțiunii din cele patru părți, la persoana întâi, în catrene cu rimă încrucișată, poetul revine la persoana a treia descriind caravana de oameni și cămile adăstată la protecția unei oaze spre binemeritata hrană și odihnă. Se adoptă rima împerecheată, fără structura pe catrene: „Se-aude un cântec pierdut printre dune... / Și-n cântec, aceeași legendă se spune...” (ibidem, pag 47).

Pe aceleași strune cântă poetul o altă poveste, diferită structural de „moartea căprioarei” a lui Nicolae Labiș. Tot despre o moarte este vorba în poezia „Căprioara”, (pag. 54). Deznodământul propus de autor pare nefiresc, dacă acceptăm ideea că o căprioară este adaptată „zborului” printre steiuri. Tragismul face parte din arsenalul impresionismului literar.

În secvența „Căutări”, autorul se dezvăluie ca un căutător. Caută cu înfrigurare dar și cu speranță pe Dumnezeu. Enunțăm câteva titluri: „Potirul clipei”, (pag. 59), „Doamne I”, (pag 61), „Doamne II”, ( pag 62), „La tronul Tău”, (pag. 63), „De dincolo de lume” (pag. 66). În această ultimă poezie se conturează cu acuratețe tematica întregului grupaj o strofă de chintesență se potrivea ca motto: „Cătam avid, cătam pe cel plecat / Și să mă-nchin și să-L sărut pe rană. / Să-L înțeleg mai mult pe cel crucificat / Și rege-al lumii-ntregi, fără coroană” (ibidem, pag. 67).

Ultimele trei creații din această parte par a se abate de la tematică. Ne-a reținut atenția poezia „Ale noastre sunt toate”, pentru tenta patriotică ce răzbate din context. Metaforic, toată avuția națională este rodul muncii noastre, a tuturor și în consecință ne aparține. Poezia este, de fapt o scrisoare imaginară adresată tatălui. Tonul optimist, încrezător, din ultimele strofe este atenuat de alte considerații ceva mai moderate: „Tu taci / Și-ascunzi pe chipul tău / Și vis și resemnare, / Văd cumpăna ce-ntregul hău/ Îl spânzură-n cântare” (ibidem, pag. 69).

Ca orice poet care se respectă, de la Eminescu încoace și de mai înainte, se cuvine să cânte dragostea, fără de care lumea ar fi de nesuportat. Grigore Ciobică își încheie căutările cu declarația: „Ești ultima mea floare” (pg. 71), din care cităm: „De vrei să te apropii și mai mult de mine, / Ca semn să-ți lași cosițele să zburde,/ Purtate de zefirul dorințelor prea pline / Și-a viselor ascunse în cetăți absurde” (ibidem, pag. 72).

Despre „fabule” facem observația că sunt atipice. Într-un joc de cuvinte spunem că poetul brodează verbe cu „Două mâini”, „În mijloc de codru”, deoarece „Am fost om din întâmplare”, printre „Șapte crai”. Lăsăm surpriza lămuritoare în seama cititorilor!

Ultima parte a cărții este destinată prozei. Distingem, ca gen, proza scurtă. Pentru început, întâlnim scurtissime reflecții ce ascund filosofii, căutând aforisme. Apoi tablete cu conținut social-politic și interviuri acordate de autor mass-mediei.
Prin structura și conținutul cărții, aceasta incită lectorul la reflecție, la reevaluarea unor concepții, la depășirea unor prejudecăți.
Și din aceste motive vă recomand să o citiți!

din cilcul Cronica Pricopsitului 

 

Autor Jenică Chiriac 22 Mai 2017, 09:10 Literare
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii