Când poezia bate la ușă

De Jenică Chiriac 29 Martie 2017, 08:37 Literare

Un fenomen curios se produce în lumea creației literare: se pare că se scrie mai multă poezie decât proză! Teatrul este floare rară!
Se scrie poezie, se scrie multă poezie!

N-o să despicăm firu-n patru, am făcut-o cu alt prilej. Am deplâns unele tendințe neconforme scopului principal al versului, acela de a cânta și a încânta. Așa vedem poezia, ca un cântec, o simfonie, cu acorduri duioase, scrisă cu suflet pentru a bucura inimile sensibile. Pledăm pentru viersul spiritualizat, parfumat cu crâmpeie de viață, frumos și armonios.

Intrând în posesia plachetei de versuri „Viața în doi”, Editura Lucas, 2016, semnată de Sibiana Mirela Antoche, am rămas plăcut surprins. Am găsit între coperțile acestui volum sinceritate, dorință de a-și așterne gândurile, sentimentele, trăirile în forme simple, cu cuvinte necăutate în dicționare, dar cu atât mai emoționante în puritatea exprimării lor.

Autoarea ce ne zâmbește din medalionul de pe ultima copertă se dovedește meticuloasă în structurarea volumului său. Poeziile scrise din imboldul unor trăiri personale, a sentimentelor de moment, sub zodia inspirației, pentru a-și regăsi locul în plachetă, se cuvine să răspundă unei tematici. Iată de ce, volumul are șase părți denumite sugestiv: Dragoste și poezie,, Anotimpuri și rimă, Poezia în familie, Natura în culori, Suflet de poet și De sărbători.

De altminteri, cu referire la ce afirmam anterior, însăși autoarea în scrisoarea „Dragă cititorule”, face aluzie la suflet și inimă, la dragoste, căci, ce poate bucura mai mult simțirea unui lector decât dragostea împărtășită?

Care ar fi cel mai nimerit mariaj decât cel al Dragostei cu Poezia? Ziua se completează cu cealaltă. Dragostea, ca sentiment înălțător, poezia ca reflexie a acesteia în cuvinte, se regăsește în eufonia versului. Autoarea, intuind aceasta, își începe volumul cu definiția poeziei: „Poezia e zbateri de aripi / Parfumul de stele și nori / Un scump diamant șlefuit / E-un ocean de petale și flori”. (Poezia, pag.9)

„Viața în doi”, care dă și titlul volumului este o creație epică autobiografică. Pătrundem în intimitatea vieții de cuplu, cu împliniri și nostalgii, cu regrete, cu părere de rău față de scurtimea tinereții, adresându-se în egală măsură divinității și vieții: „O, Doamne! Cât de scurtă ești!” (ibidem, pag 11).
Același regret după anii adolescenței răzbate din poezia „Sărutul” (pag. 13), în care caută și găsește cuvinte potrivite, definiții imaginate poetic în retrăiri voluptoase: „În serile de vară caldă/ Sub teii tocmai înfloriți/ Mă-mbrățișezi cu drag, adesea,/ Mă strângi în brațe, mă săruți” (ibidem).
În partea „Anotimpuri și rimă”, Sibiana Mirela Antoche abordează pastelul, poezia lirică în care își exprimă stările afective față de frumusețile naturii. În „Anotimpuri” trece în revistă, sintetic, frumusețile iernii, urmată de primăvară, vară și toamnă. După acest prim inventar, detaliază: „Primăvară”, (pag. 19), „Vis de vară”, (pag. 20), „Toamna”, (pag. 21), „Iarna”, (pag.22), „Octombrie în ploaie”, ( pag. 23).

„Poezia în familie”, cea de-a treia secvență a volumului revine ca leitmotiv, completare la „Dragoste și poezie”, extinzând aria de cuprindere cu dorul de părinți, de ambientul familial, casă, ulița copilăriei, adolescență („Acele clipe de iubire”, pag. 29). Vin, la rând, în acest album sentimental, bunicii „... cu părul nins și glasul stins...”(Bătrânețe, pag 30). Mai apoi, Sibiana Mirela simte imboldul și-l exprimă, în frumoase versuri pentru a-și cere iertare mamei, tatălui, bunicilor, surioarei (Iartă-mă, pag 31).

În următoarea secvență, „Natura în culori”, autoarea revine la pastel, de data aceasta cu altă destinație, natura cu reprezentanții din lumea vegetală (Stejarul, Pădurea, Livada, Trandafirul), dar și parcul, Dunărea, Marea și La munte. Poeta dezvăluie încântarea în fața acestor frumuseți, le descrie în versuri meșteșugite. Stejarul (pag. 41): „De sus privește iarba, apa și pământul/ De jos se pregătește să înfrunte vântul”. Aici descoperim personificarea. La fel, în strofa „Zâmbitoare și frumoasă/ Floarea roșie dansează./ Trandafirul cel țepos/ Mă-mbie cu-al lui miros”(În parc, pag. 42). Dunărea, nici nu se putea altfel pentru o brăileancă face obiectul unei ode cu versuri lungi și rimă împerecheată: „Privind în depărtare vezi pescărușii zburând,/ Trec repede prin apă, apoi spre cer zburând/ Pe apă vezi trăgând un barcagiu la rame/ La mal vezi acostând un vaporaș agale!”. (La Dunăre, pag. 43). Versul cu multe silabe, lung, pentru a facilita recitarea și a susține cadența, cere împărțirea în emistihuri, prin cezură, ceea ce se întâmplă în poezia citată.

„Pădurea” (pag.46) prilejuiește poetei clipe de încărcare în drumețiile pe cărări de munte. „Un fir de apă rece/ Tot repede coboară/ Pereți abrupți de stâncă/Se prăvăleau la vale”. Aici, Sibiana face rabat de la prozodie: respectă strofele catren, dar nu se mai îngrijește de rimă. Și totuși, recitând poezia cu glas tare nu simți ruperea ritmului.

„Suflet de poet” are cea mai mare cuprindere. Să fie aluzie la poezia de suflet? Poate! Nouă nu ne rămâne decât să încercăm a descifra ideile din context, adică de a acorda vibrația inimii de cititor la frecvența de „emisie”. Este aceasta o speranță? Poeta începe noul ciclu cu „Speranța” (pag. 43): „Speranța este cea care ne dă puterea/ Ca să privim cu opitmism în viitor/ Să ne dorim să ne trezim din reverie/ Și s-adormim din nou și să visăm”. (ibidem)

O picătură de viață se strecoară în ruga „O,Doamne”!, (pag.54) Aici, poeta intuiește corect faptul că tinerețea dă vigoare, entuziasm creator, că a găsit „drumul drept”. Cu timpul apar necazuri, greutăți: „...De boli, de chinuri și de griji/ Ne amintim de Dumnezeu...”. Este viață și adevăr! Tinerețea se crede atotbiruitoare, n-a simțit, încă, opreliști în avântul ei spre înalt. N-are timp de rugăciune, crede că totul i se cuvine. Vine vremea când elanul se poticnește, este momentul întoarcerii către Dumnezeu Tatăl. În Sfânta Scriptură se spune că „Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci îndreptarea lui”. De unde se relevă bunătatea Cerului. Poeta se roagă: „O, Doamne! Cât ești de milos/ De bun, de îndurător și iertător./ Ne dai speranță tuturor/ Ne dovedești cât ești de generos”, (pag 54).

Iubirea pătimașă față de un partener ideal, ori idealizat de simțirea poetică nu putea să lipsească din preocupările creatoare ale unui suflet sensibil. O atare mărturisire întâlnim în poezia „Ce simt”, (pag. 60).

La rândul său, dragostea de meleagurile natale, apartenența la un neam și la un loc dă viață sentimentului de siguranță, de protecție. Acest areal cu atributele sale inconfundabile poartă un nume, „Acasă”, (pag. 61).

În poezia „Clipe” (pag. 64), poeta îngemănează momentele vieții într-un tot unitar, sugerează scurgerea inexorabilă a timpului, a celui trecut, a celui prezent, a celui ce urmează. Cu alte cuvinte, viața însăși este o alcătuire de clipe care vin, lasă urme și dispar în neant. Așa spune și autoarea „Și fiecare clipă ce-a trecut/ S-a transformat în amintire”.

Urmează o suită de gânduri, care debutează cu... „Gândul”, (pag. 65), unde se revine firesc la credința în Dumnezeu, la speranța ce vine din încrederea în bunăvoința divinității. Aplează la repetiție, ca figură și procedeu de stil unde îndemnul „învață” apare de nu mai puțin de douăsprezece ori, constituindu-se într-o adevărată chintesență de sfaturi spre desăvârșirea morală („Învață”, pag. 66). În „Alb și negru”, antiteza de concepții dintre bine și rău, frumos și urât se remarcă și prin concuzia „Să nu ne fie frică de destin” (pag. 67), ca adevăr general că după nor vine soare, după necaz, bucurie.

Ca un respiro după versuri încărcate de filosofia vieții, descriptive în conținutul lor de idei, de sfaturi și constatări, vine rândul unei poezii ce s-ar potrivi de minune într-o carte pentru copii. Autoarea se joacă în catrene, după obișnuință, descriind, cu candoarea copilăriei, zilele săptămânii („Săptămâna”, pag. 79). Apropo, pe când o plachetă de versuri pentru copii?

Revine, cu ușurință la tonul grav al maturității depline cu „Dor de România”, în care răzbate un puternic sentiment patriotic subminat de evoluții nu tocmai fericite actuale de pe urma cărora țara noastră se deșertizează de tot ce a avut ca valoare. Doar un român adevărat este omul ce nu și-a pierdut ultimul neuron pe calea tranziției de la ceva concret către neant și desnaționalizare. Doar acel român de suflet poate deplânge starea actuală, exclamând asemenea Mirelei: „Ce s-o alege de frumoasa țară/ Doar bunul Dumnezeu poate ar ști”. (pag. 85).

În ultima parte „De sărbători”, poeta încearcă să descrețească frunțile, ba cu un pastel, „Decembrie”, (pag.89), ba cu un „Moș Nicolae”, aducătorul de daruri, (pag. 90), ba cu o „Colindă” (pag.93), ori cu „Plugușorul” tradițional (pag. 96).

Despre acest volum de versuri s-ar mai putea spune că este o încercare, un curaj lăudabil al autoarei Sibiana Mirela Antoche de a se confrunta cu cu Măria-Sa, cititorul, îndrăznim a zice, cu acela nepervertit de nonvaloare, de ermetismul unor creații poetice ori de tonul mult prea facil al limbajului, licențios, vulgar ori obscen. Sibiana întoarce spatele creației sale către această literatură de bazar, stă cu fața către frumos, scrie cu sufletul pentru suflete.

Așa se scrie când poezia adevărată ne bate la ușă! Și se cuvine să o primim cu brațele și inimile deschise!

 

Autor Jenică Chiriac 29 Martie 2017, 08:37 Literare
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii