Încă o zi la cel mai dulce Râmnic Sărat. Lângă Marafet!

Aproape că nu mai ies din casă de sila literaturii proaste care înlocuiește literatura bună. Nu-mi plac chipurile cioplite. Totuși, sâmbătă, 21 iulie 2018, am fost prezent la Casa de Cultură ”Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat, la invitația scriitorului Constantin Marafet: poet, prozator, editor (mai ales), istoric literar și monografist. Și om! A fost lansat un roman al lui Constantin Marafet și o monografie a celebrului primar de Grebănu, Dumitru Hangu, de altfel și un cunoscut epigramist național. De mult nu am mai văzut o sală arhiplină cu iubitori de literatură: scriitori, fotografi, teatrologi, cititori, medici și o sumedenie de profesori. M-a impresionat discursul Mioarei Bahna, care, pur și simplu, a „feliat” romanul lui Marafet: ”Răzbunarea mierii”, într-un fel decent, pozitiv, de la catedră. Când vezi și asculți astfel de oameni, care au transpirat din greu cuvinte și educație, te simți nevoit să vorbești mai puțin. Mai mereu, la astfel de întruniri, sunt plasat în prezidiu. Mai mereu refuz. Îmi place să stau în sală, să mă simt om/cititor nu scriitor. De data asta, colega mea, Irina Mirică, a insistat să stau în prezidiu. M-am așezat pe un scaun,”în prezidiu”, lângă Marafet, într-un inconfort pe care nici foarte inteligenta mea Irină nu-l poate înțelege: nu vreau să fiu vedetă, nu suport privirile celor din sală, nu sunt actor, nu vreau aplauze.  Nu sunt pe vreo scenă. Memoria mea imediată reține că azi m-am întâlnit cu niște oameni deosebiți: Mihai Sarca, Matincă Costea, Ioana Ilie, Valeriu Valegvi și mulți alții. Îmi cer scuze, scriu, cum se spune, ”la cald”. Am avut un ”discurs” scurt și concis. Nu vorbesc despre mine, spun doar că, de multă vreme nu am mai văzut vreo 100 de oameni adunați de bună voie în jurul unor cărți. M-am bucurat de reîntâlnirea cu doamna Violeta Vîlcu după 20 de ani, revenită în funcția de director a Casei de Cultură. Încă mai respirăm normalitate. Cel mai spectaculos om al zilei a fost Matincă Costea. A ”omorât” sala prin recitalul său dinspre Caragiale, C. Tănase etc. Spectacol de zile mari. Cu această ocazie, am văzut-o și pe copila familiei Marafet și pe nepoata lor, o fetiță de o frumusețe incredibilă. O nepoțică sigură la chip, cum e Mihnea al meu, care seamănă și cu maică-sa și cu taică-su în egală măsură inegală. Toți copiii sunt frumoși, ca și cărțile lansate pe 21 iulie la Râmnicu Sărat, acest oraș care de-a lungul timpului a dat culturii noastre mai mulți oameni rari decât toate orașele și comunele buzoiene la un loc, așa cum reiese și din cartea/monografia lui Dumitru Hangu: ”Grebănu în timp și spațiu”. Pe aici, prin Sud, mai toate drumurile duc la Râmnicu Sărat. Am spus că e bine că sala e plină și că e bine că lipsesc cei care trebuiau să lipsească. În niciun domeniu nu există atâta rânză plină cu nisip precum în literatură. Lui Constantin Marafet ar trebui să i se facă statuie, să fie ”pupat în fund” măcar acolo, în piatră, pentru meritele sale. El face istorie la Râmnicu Sărat. În orașul în care au trăit și creat: Octavian Moșescu, Mircea Homescu, Grigore Radu Stănescu etc. L-am cunoscut, aici, în carne și oase, pe Valeriu Valegvi, un scriitor incredibil de precis în litere/cuvinte/versuri. E greu de pus în ordine epică o astfel de zi. Irina a făcut zeci de fotografii. E posibil ca acestea să fie mai expresive decât modesta mea relatare. S-a vorbit despre prietenie, fidelitate, atașament moral. Am zis câte ceva, cum mi s-au tras toate relele pământului de la ”colegii-scriitori”. Am uitat să spun că, în ultimii cinci ani, am făcut curat în suflet și în minte și am renunțat la peste 90% din acești ”colegi”. De bună voie și nesilit de nimeni. Am rămas cu ce mi-a dat Dumnezeu de la Sine. Asta e ”viața literară”. Îmi e jenă să spun, la Râmnicu Sărat – fiind și eu râmnicean-, am fost tratat peste posibilitățile mele de orgoliu. Mie îmi e frică de ”vedetism”. Pe bune! Mă rușinez când văd că, oameni mai buni și mai talentați decât mine îmi pun tămâie în nări. Nu-mi stă în fire să fiu dincolo de ce sunt. Azi am pupat zeci de mâini și de obraji de femei. Dintr-o dată, cum tot spune Irina, mi-am dat seama că sunt mult mai iubit decât urât. Mă împac cu soarta însă nici nu vreau să mă simt confiscat de cei la care țin. Astăzi, Constantin Marafet a dat un spectacol live la care snobii nu pot avea acces nici pe bază de invitație. Aceasta este diferența dintre literatură și viață. Unii se cred moșieri ai alfabetului. Alții trag la plug și nu vor să fie mai deștepți decât sunt. Constantin Marafet e un patriot fără excese, nu se află în treabă și în viață din cauza celor care nu-l pot iubi și stima din cauza naturii lor klingoniene. Sunt multe de spus. Am văzut că, ”părintele Vasile”, adică prietenul meu Vasile Ghinea, a scris un fel de proces-verbal. Să rămână în istorie!