Secvențe din lumea presei brăilene cu ziaristul și scriitorul Vergil MATEI

De Virgil Andronescu 11 Ianuarie 2017, 09:36 Interviu

Vergil Matei Virgil Andronescu: Domnule Matei, Vergil sau Virgil?
Vergil Matei: Vergil! Numai că în buletin eram Virgil, iar în certificatul de naștere Vergil. A trebuit să schimb niște acte. Dar pe certificatul de absolvire de la școala generală tot cu Virgil am rămas...
Virgil Andronescu: V-aduceți aminte cu ce articol ați debutat în presă?
Vergil Matei: Cred că era prin 1979, la început de an. Lucram pe atunci ca electrician principal la pupitrul de comandă al grupurilor energetice de la termocentrala de la Chiscani. Foc continuu. Noaptea de revelion m-a prins pe tură, cineva de la redacția ziarului Înainte (mai târziu aveam să aflu că fusese Cornel Dobre), se interesa despre cum muncim noi la cumpăna dintre ani. Din întâmplare a vorbit cu mine, răspunzându-i că totul e ok, că e o zi ca oricare alta. N-ai vrea să scrii tu despre cele petrecute? – m-a întrebat. A doua zi m-am prezentat la sediul redacției de la etajul al patrulea de la Casa Albă, cu o foaie de hârtie pe care scrisesem cam cum am trecut noi, energeticienii brăileni, în noul an. Ba, chiar am dat și un titlu pompos: Nimic deosebit! Mare mirare când am cumpărat ziarul a doua zi, văzând că nu mi-a tăiat o virgulă măcar! Secretarul de redacție, Constantin Turtoi, m-a sunat, invitându-mă la biroul lui. Ne-am salutat și, n-o să vă vină a crede, mi-a înmânat o adeverință de colaborator al ziarului. Și-acum o păstrez!
Virgil Andronescu: Mai păstrați și ceva din tumultul meseriei de electrician?
Vergil Matei: Am prins perioada aceea când în țară răsăreau turnurile termocentralelor de la Deva, Borzești, Craiova, București-Sud, Turceni, Rovinari, ehei, ce vremuri! La Porțile de Fier am lucrat la stația electrică, apoi pe rețeaua de înaltă ce lega Bucureștiul de Dobrogea. În capitală aveam reședința, seara mergeam la seral la Șincai. Mă mutam cu șantierul, mă mutam și cu liceul. Pe diploma de bacalaureat sunt înscrise, în cinci ani, cinci licee. L-am terminat la Bălcescu, după ce mă angajasem la Termocentrala de la Chiscani. Au fost ani în care am îndrăgit meseria de electrician până-n-tr-acolo încât chiar când ajunsesem ziarist cu diplomă, eu mă recomandam simplu electrician. Lucrul ăsta îl mai fac și acum.
Virgil Andronescu: Cum ați ajuns la facultatea de ziaristică?
Vergil Matei: Pe vremea aceea, singura facultate de jurnalism era la Academia de partid. Ștefan Gheorghiu, cum o știa toată lumea. Nu râvneam să ajung acolo. Gândul meu era să merg la școala de miliție. Depusesem dosarul încă din liceu. Mă pregăteam, eram tobă de istorie, română și materialism. La serviciu mă antrenam conform baremelor fizice impuse. Până să dau examen am fost chemat la inspectoratul de miliție unde m-au anunțat că sunt propus pentru Securitate. Cu o zi înainte de a pleca la Băneasa, un agent mi-a bătut în poartă, spunându-mi să rămân pe loc. De ce, nici azi n-am aflat. Între timp, devenisem de-al casei în redacție. Cum lucram în schimburi, mi-era ușor să merg în documentări sau în tipografie. Intrarea la facultate se făcea printr-o selecție ce consta într-o probă scrisă avizată de un cadru didactic de la facultate. N-am fost selectat în primul an. Nici în al doilea. Pilele erau cele care decideau. Am așteptat să intre cel din fața mea, ca apoi să merg la examen, unde am fost admis din prima.
Virgil Andronescu: La zi?
Vergil Matei: Da. Patru ani la zi. Eram căsătorit, veneam sâmbăta acasă, Alexandru, fiul cel mare, s-a zburat mai mult sub aripa mamei soacre, rate la apartament...
Virgil Andronescu: Amintiri...?
Vergil Matei: Multe. Ca în studenție. Reții mai ales întâmplările hazlii. Dincolo de acestea am rămas cu spiritul școlii de gazetărie ce am urmat-o sub bagheta îndrumătoarei de grupă, Viorica Bucur, doamna desenelor animate. Un amănunt: acolo nu mergeai să te faci ziarist, ci să te specializezi. Ziarist ești sau nu ești, cu sau fără diplomă.
Virgil Andronescu: După...?
Vergil Matei: Am fost repartizat la ziarul Înainte. Ca redactor stagiar, cu un salariu mai mic, cu o mie de lei pe lună față de cel pe care-l câștigam de-aș fi lucrat în termocentrală. Lucrător în presă, asta scrie în cartea de muncă, nu gazetar.
Virgil Andronescu: Ca reporter, care era statutul dumneavoastră în redacție?
Vergil Matei: Formal, lucram la economic, coleg fiindu-mi Cornel Dobre. Mă ocupam mai mult de ceea ce însemna viață de tineret. Dar cum în redacție era o atmosferă de familie, puteam să mă intersectez și cu alți colegi din altă sferă de probleme, fără să ne călcăm pe bătături. Când era cazul, împreună cu Stan Munteanu ori Emi Dobrescu, specializați pe social, participam la diverse acțiuni pe care le finalizam în redacție. La agrar, felia lui Emil Petică o completam cu aspecte pe care le întâlneam în deplasările în județ. La fel și la cultură, acolo unde Sile Rusescu ori Rodica Oană îmi dădeau indicații prețioase despre modul în care trebuia să realizez un eventual material din grădina lor. Prin definiție, reporter înseamnă să aduci în redacție știri sau informații pe care să le pui pe biroul unui redactor, urmând ca acesta să le prelucreze. Niciodată n-am făcut lucrul ăsta. Și nici vreun un alt coleg. Documentarea o duceai până la capăt, semnai articolul, îl dădeai șefului de secție și tot așa, pe filieră, la secretariatul de redacție și redactorul-șef.
Virgil Andronescu: Totuși, pe lângă relatări sau articole de serviciu v-ați apucat și de reportaj.
Vergil Matei: Pentru mine reportajul a fost și rămâne așa cum rămâne o specialitate proprie pentru un bucătar și cu care se mândrește. Corneliu Ifrim, fostul redactor-șef, a fost cel care mi-a făcut vânt în lumea reportajului. Mi-a dat de înțeles că pe lângă subiectul ce urma să-l tratez urma să vin și cu o altă viziune. Am beneficiat, dacă pot spune așa și de un tratament aparte, în sensul că, unde se ivea o deplasare, eram primul abordat. Am străbătut județul în lung și-n lat, am fost alături de brăilenii noștri pe șantierele naționale Dunăre-Marea Neagră, Canalul Dunăre-București, Centrala atomoelectrică de la Cernavodă de unde mă întorceam cu sacul plin de impresii. Din Valea Jiului, din adâncurile minelor de la Uricani unde brăilenii noștri munceau pe brânci, am scos un reportaj publicat în Analele Brăilei pentru care am fost răsplătit cu o vizită de documentare la Plevna, în Bulgaria, oraș înfrățit cu Brăila. De altfel, debutul meu în proză cu volumul Acasă la Fănuș cuprinde o colecție de asemenea zeci de reportaje pe care le-am selectat din arhiva proprie.
Virgil Andronescu: Care erau temele cele mai îndrăgite? Dar cele mai neplăcute?
Vergil Matei: De departe, cele care nu implicau partidul. Am răspuns și pentru cele mai neplăcute. N-aveam încotro, erau campanii de presă pe teme de politică a partidului pe care le făceam la comandă. Veritabilă pedeapsă. Un chin erau telegramele. Personal, aveam arondate câteva unități economice, în numele cărora exprimam adeziunea. Una din acestea era C.A.P.-ul de la Galbenu. Niciodată nu l-am cunoscut pe președintele acestei foste unități agricole. În una din campaniile agricole obligatoriu era să se transmită telegrame din absolut toate unitățile economice sau culturale ale județului. Printre acestea, unitatea agrozootehnică a inspectoratului de miliție. În acest sens am luat legătura cu secretarul de partid de la nivelul conducerii de acolo, care, la prima vedere m-a repezit. Peste un timp intră în biroul meu, cerându-mi ajutorul, somat fiind și el de cei de la propagandă să întocmească o telegramă. Suna ca naiba: Noi, (era vorba de deținuții care lucrau la gheazeu), animați de... iar la urmă, ironic l-am întrebat: Cine semnează, secretarul de partid pe celulă, pe cameră? Da, au existat și asemenea lucruri.
Virgil Andronescu: Au fost gafe, erori?
Vergil Matei: Nu greșește decât cel care nu muncește. Eram cap limpede la un număr de ziar prin care se ridica în slavă acțiunea de finalizare a plății datoriei externe a țării. Firesc, nu lipseau telegramele. Era o modă: numărul de participanți la adunarea de pe platoul din fața Casei Albe a Brăilei trebuia să bată cu cel al orașelor de aceeași anvergură urbanistică. Și cum de la Craiova veneau cifre mai mari și noi le-am umflat. În trei locuri din text am făcut corectura de rigoare, în al patrulea am omis. A ieșit scandal pe măsură. Cum adică, la începutul adunării erau o sută de mii de oameni, iar la sfârșit doar 85 de mii? Dincolo de teama de a fi dat afară din presă, am mai împânzit prin redacție și un argument: Păi, când a început să se citească telegrama, erau o sută. Până la sfârșitul telegramei 15 000 s-au cărat. N-am fost sancționat. Corneliu Ifrim era lat în spate.
Virgil Andronescu: Vi s-a întâmplat să vi se respingă veun articol pe motiv că nu merge?
Vergil Matei: Da. În timpul campionatului mondial de fotbal din Argentina din 1988 am primit ca sarcină să mă deplasez pentru documentare la Grădiștea, pe Argeș, la Canalul Dunăre-București, acolo unde brăilenii de la I.E.L.I.F. aveau de executat kilometrul lor de amenajări. Cum cunoșteam pe șeful șantierului de acolo, să nu scap un meci, de-acasă l-am abordat la telefon, i-am cerut trei cifre și zece nume de dragliniști, topometriști și buldozeriști și m-am apucat de lucru, la rece. Vulpoi bătrân, Corneliu Ifrim m-a mirosit. Noaptea am luat primul tren spre București...
Virgil Andronescu: Vorbiți-ne despre cum funcționa cenzura...
Vergil Matei: Cenzura de azi nu s-a schimbat prea mult față de cea de ieri. Azi, dacă ai sponsorizare de la un patron baban nu te legi de dosarul lui de la poliție. Ieri, adică pe vremea mea, n-aveam voie să scriem despre coada de la alimentara, de tăiatul luminii, de frigul din case, de treceri frauduloase de frontieră, de unele accidente de muncă, ori avarii în instalații. Nu ni se spunea în față ce n-aveam voie să consemnăm întrucât se presupunea că presa este un teritoriu unde se selectau oamenii cu grijă și de obicei, cei selectați, printre care și eu, eram atenți la misia pe care o aveam. Dar, odată s-a întâmplat ca la ordinul fostului prim-secretar să tăcem mâlc vizavi de darea în folosință a conductei de termoficare de la Termo până-n oraș, întrucât investiția fusese făcută pe sub mână, fără știrea conducerii centrale de partid.
Virgil Andronescu: Se spune că în fiecare redacție, la fel ca peste tot, era plantat și un cetățean cu ochi albaștri...
Vergil Matei: O fi fost. Nu m-am simțit o secundă spionat sau lucrat. Sau poate că n-am văzut eu. Circulau bancurile politice în redacție ca sloiurile pe Dunăre. O singură dată am fost chemat în biroul redactorului-șef unde erau și doi ofițeri de securitate pe care îi cunoșteam. Am primit ca sarcină să mă documentez în privința unui caz care viza un copil de la Școala sportivă care, în urma unui accident, părinții nu permiteau să i se facă transfuzie de sânge. Provenea dintr-o famile de iehoviști. Un copil excepțional care m-a cucerit. Am studiat cu atenție strategia cultului iehovist, pe atunci în afara legii, observând că în afară de problema sângelui totul e ok. După vreo lună de zile, probabil la insistențele ofițerilor, mi s-a cerut să definitivez documentarea și să public materialul. Se poate citi. Nici o urmă de acuze, doar o aluzie la necesitatea transfuziilor de sânge pentru salvarea vieții.
Virgil Andronescu: Vă interesează dosarul propriu de la securitate?
Vergil Matei: Dar am avut așa ceva? Nu, și nici nu doresc vreodată lucrul ăsta.
Virgil Andronescu: Cum a fost percepută Revoluția în redacție?
Vergil Matei: Ca peste tot. Am participat alături de colegi la elaborarea primului număr de ziar brăilean de după decembrie 1989. Sunt multe de spus. Aș dori doar un lucru: într-o cărțulie prost documentată, prost scrisă, profesorul Ionel St. Alexandru face o referire la ziua de 22 decembrie când un general a ieșit la microfon citind un mesaj către populație. Eu l-am scris, în birou la fostul secretar Coadă, nu altcineva.
Virgil Andronescu: De ce ați părăsit redacția în 1997?
Vergil Matei: Ce întrebare...?! Păi, între un ziar și o pâine am ales, evident pâinea.
Virgil Andronescu: Va mulțumesc pentru acceptarea acestei discuții, domnule Matei!
Vergil Matei: Și eu...dumneavoastră, cu mare plăcere!

Câteva date personale despre Vergil MATEI: s-a nascut la 4 decembrie 1953 in localitatea Mărtinești din județul Vrancea. Studii: licență în ziaristică, profesia: ziarist. Este autorul a trei cărți: Acasă la Fănuș, Dincolo de patul armei, Acasă la Mărtinești. În prezent este pensionar, redactor-șef adjunct al revistei Vocea a treia și redactor la revista Casa Speranței. Locuri de muncă ocupate: redacția ziarelor Înainte și Libertatea Brăila, în perioada 1981 – 1997.

 

Autor Virgil Andronescu 11 Ianuarie 2017, 09:36 Interviu
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii