Trei ipostaze de mitingeală

De Virgil Matei 23 Ianuarie 2018, 17:09 Editorial

În carnetul meu de muncă, alături de înscrisurile meseriilor de electrician exploatare, lăcătuș navalist, jurnalist, figurează și cea de delegat sindical. În limbaj uzual, lider de sindicat. Cum s-ar zice, m-am situat și de o parte și de alta a baricadei.

Am participat la zeci de mitinguri din tustreile ipostaze: în cea de muncitor, la ordinul liderului, în cea de lider, la ordinele „lidero-maxim”- ului și în cea de jurnalist, la ordinele patronului.

Postura în care nici capul nu m-a durut a fost cea de muncitor. Nu mă interesa de ce a doua zi mergeam la București să protestăm în fața ministerului. Îl întrebam pe lider câți bani îmi dă. „Atâta, și-o ciorbă de burtă ori patru mici și-o bere, la „butoaie”, la întoarcere”.

Viață! Ajungeam la locul stabilit, ne înarmam cu talăngi, tobe, fluiere, pancarte, brasarde, ne ocupam locul de mitingit în țarcul delimitat de jandarmi și ne puneam pe huiduit. Pe cine intra sau ieșea pe ușa ministerului îl luam la ochi. Se mai întâmpla, câteodată, să-l înjurăm și pe câte unul care era de jos, de-al nostru, venit cu treburi tehnice pe acolo.

Ca să nu obosim, făceam cu schimbul câte o oră, după ce ne împărțeam, matematic, în trei echipe: timp în care una sriga de răsuna Calea Victoriei ca la Grivița, în `33, alta o ștergea în oraș să ducă copiilor la facultate pachetele cu mâncare, iar alta era la cârciuma de vizavi. Ne știau barmanii de clienți de bază, încât ajunseseră să ne dea băutură pe caiet.

După câteva reprize de proteste, lidero maxim ieșea din clădirea ministerului, cu o țidulă în mână. Liderii, ciotcă pe lângă el, pregăteau pasul următor: întâlnirea directă cu ăi de sus. Timp în care, noi luptam pe baricade, ridicând strocul talăngilor, de se auzeau tocmai de la gară. Se întorceau după jumătate de oră spunându-ne că ăl mare nu e acolo, că au stat de vorbă cu un director de „strategii”, care a promis că „se va”. După atâta luptă la baionetă, răgușiți, ne îmbarcam în autocarul plătit de sindicat, opream „la butoaie”, unde liderul ne împărțea tainul, semnând cu simț de răspundere de primire.

Ca lider statutar ales, s-a schimbat calimera: când primeam vreun fax prin care eram anunțat să mă prezint peste două zile cu 40 de tovarăși de luptă pe platoul din Piața Victoriei, nu mă mai lua somnul. De unde să scot eu atâta „numerar”, când mulți dintre noi lucram în ture, alții eram liberi, alții în concedii? Salvarea a venit tot de la „înaintașii” mei, testând „piața de personal”: nu de puține ori am apelat la copiii colegilor, majoritatea elevi de liceu, schimbul nostru de mâine. Mă înțelegeam de minune cu ei: după ce făceam prezența pe platou, le înmânam banii ca la plugușor, îi atenționam că dacă nu se prezintă la ora și locul stabilite, a doua oară nu mai pupă capitala, după care, vira, pe bulevard. Alexandru-al meu a mers și el, o singură dată. Aveam o listă cu telefoanele lor la care, spre mândria mea, n-a fost nevoie să apelez. Le intrase disciplina în sânge.

La începutul carierei mele de delegat sindical, în drumul spre capitală am încercat să le explic tovarășilor cam cu stă treaba cu scopul mitingului. Curând m-am lăsat de acest obicei, altfel riscam să pierd din autoritate.

De nenumărate ori am participat și eu la negocieri. După jumătate de zi în care hămăiam ca la lună, pe o căldură de se topea asfaltul sub picioarele noastre, intram în clădirile ministerului. Holurile lungi, răcoroase, misterioase, cu mochete în care ni se pierdeau încălțările ne suceau mințile. Vorbeam în șoaptă de parcă pătrundeam pe altă lume. Câteva angajate ne luau în primire, conducându-ne în sala de ședințe. O masă lungă, cu scaune în care ne afundam de nu ni se mai vedeau urechile trona în încăpere. În fața fiecăruia, o cafeluță și-o sticlă de apă minerală aburindă. Tot să negociezi! Intrau mai întâi consilierii, meseriași mâna-ntâi, proveniți din rândurile noastre. Când intra șeful ăl mare se făcea liniște ca la teză înaintea anunțării subiectelor. Noi, de-o parte, dumnealor, de cealaltă. „Asta se poate, da, și asta, asta nu, asta, mai veniți peste două săptămâni, asta, să mai vedem”.

Am „negociat” ani la rând, până n-am mai avut ce: unitatea la care lucram nu numai că și-a încetat activitatea, oamenii nu numai că au fost puși pe liber: o bună parte a fost „valorificată” la fier vechi.

În postura de gazetar? Am fost alături de sindicaliști la multe mitinguri de protest, i-am intervievat, le-am împărtășit doleanțele, dar niciodată n-am îndrăznit, recunosc, să scriu și să public rândurile pe care le-ați citit, sper, mai sus.

Acum, pensionar, când nu mai am rate la bănci, mi-am permis.

 

 

 

Autor Virgil Matei 23 Ianuarie 2018, 17:09 Editorial
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii