Sunt mai brăilean decât mine însumi...

Cu ani în urmă, mirându-se de ce nu frecventez Bucureștiul, George Vulturescu, cunoscutul poet din Satu Mare, îmi spunea că, de acolo, din nordul țării, Buzăul pare un fel de cartier al Bucureștiului. Atunci nu prea am înțeles remarca sa foarte onestă și plină de schepsis. Nu am iubit niciodată Bucureștiul, nu din motive ”rurale” și nici politice. Nu-mi place aglomerația, nu-mi plac haitele, în principiu. Asta e culmea vieții de zi cu zi, eu să locuiesc și să trăiesc într-un spațiu al meu, atât cât îi e necesar unui vierme în măr, iar aerul, lumina, hrana, libertatea, prețurile, nenorocirile, deciziile deciziilor să-mi vină dintr-un loc stresat, dintr-un fel de Sodomă în miniatură. Am simțit ruptura dintre habitatul meu genetic și jungla urbană în clipa în care tata, în dorința de a mă face ”om”, m-a trimis la o școală brăileană. Brăila e un oraș care nu-mi va ieși niciodată din suflet. E orașul firii mele cosmopolite. La Brăila mi-am început ucenicia de om cu destin. La Brăila am făcut primii pași spre cultură și spre alte cele. Timp de vreo patru ani, am fost brăilean sadea, cu prieteni în cultură, în sport, ba chiar și în lumea mardeiașilor. La Brăila l-am cunoscut pe Nicu Alifantis, pe celebrii boxeri Calistrat și Simion Cuțov, pe David Tănase etc.

Un lipovean, Nicolaie, coleg de bancă, era canotist de performanță. Eu nu auzisem până atunci de ”pagaie”. Era vremea în care marele Patzaichin făcea regulile în canotajul mondial. Am mai scris despre acele vremuri unice și irepetabile. Între timp, am văzut cel puțin 100 dintre orașele țării. Unele, la fel de mari precum Bucureștiul. Pentru mine, dintre aceste mari orașe, Brăila rămâne cel mai mare, mai important, mai definitiv. Brăila e capitala mea sufletească. Am multe motive să fac această afirmație. Dincolo de Brăila, mai ales în ultimii ani, nu mai vizitez decât aria restrânsă a sentimentelor mele literare: Râmnicu Sărat, Focșani și Mizil. Niște târguri cu multă încărcătură istorică.

De câțiva ani, sunt Cetățean de Onoare al Buzăului. Am spus-o în public și am scris de câteva ori, nu mă simt deloc onorat. Nu sunt reprezentat de acest oraș cu o istorie contradictorie. Trăiesc în Buzău de peste 45 de ani. Numai eu știu cum. De-asta, nostalgia mă determină ca, din când în când, să mă duc la gară și să mă urc în primul tren care merge de la sine spre Brăila, Focșani, Râmnicu Sărat sau Mizil. Am de ales.

De-asta Bucureștiul mi se pare de prisos. Prin Buzău, deja circul precum o umbră. Lumea mea reală e în virtualul trecutului necondiționat. Aș zice că, cel mai mult și mai mult, sunt brăilean! Cât de curând voi (re)vizita orașul. De bună voie și nu de vreo nevoie. Ultima oară am fost invitat la Brăila, împreună cu scriitorul Dumitru Ion Dincă, la un festival balcanic. M-am simțit ca la decernarea Premiului Nobel. Acum, voi lua cu mine soarta și consoarta doar pentru ai arăta și ei în ce lume mirifică mi-am determinat adolescența și cele ce au urmat. Sunt mai brăilean decât mine însumi...