Simbolistica libertăţii pure

De Virgil Andronescu 14 August 2017, 19:17 Editorial

Ore la rând rămân cu tâmplele lipite de sticla rece a cerului şi îmi dau seama că mai este destulă vreme pentru înţelegerea libertăţii. Niciodată nu am mai trăit astfel de clipe meditative.
Toate ideile din univers mă colindă, care mai de care mai viclene, care mai de care mai ispititoare– doar unele, încearcă cu succes - altele fără... - o neputincioasă, o nestatornică şi înveninată consolare cu mine însumi şi împăcare cu Dumnezeu. Bucuria e a paraziţilor şi e infinită. Catrastofa e a luptătorilor şi e la fel de nemărginită. Simt cum moartea mă urmăreşte... Paşii ei se aud... scârţâind în urma mea precum dinţii câinilor înfometaţi şi suferinzi de oftică. Deasupra patului, de la fereastră atârnă permanent - ca un spânzurat, o bară metalică ce ţine suspendat suportul unui presupus bec. Îmi pare o natură statică de un comic vulgar şi de aceea de multe ori evit a o privi. Cred tot mai mult în ideea sinuciderii... Şi la practicarea ei, ca tratament împotriva vieţii fără sens! Acum e altceva... Vârsta, singurătatea şi neliniştile provocate de acest loc mă vor ajuta să trec şi la fapte. Dumnezeu va fi singurul asistent privilegiat la o asemenea punere în scenă ori la o recuperare...bezmetică. ,,Jocul’’ de-a sinuciderea îmi va face bine? Teoriile nu îmi sunt salvatoare!

Teoriile m-au aruncat în prăpastia singurătăţii, acolo de unde tot ea mă scosese. Sinuciderea nu e un scop în sine, nu e nici o laşitate aşa cum cred unii, e o punere în practică a fugii de singurătate, a fugii de o viaţă de vierme - aşa cum o trăiesc unii dintre camarazii de suferinţă. Omul lipsit de libertatea mişcării între animal şi Dumnezeu, nu e decât un vierme…! Între pereţii de aici, nu am decât şansa zbaterii între claustrofobie şi reinventarea spaţiului vital. Surogat de viaţă, oscilând inert- precum cadavrul unui spânzurat, între iluzia că a fost şi concretul că nu mai e. Unii trăiesc pe aripile speranţelor, alții pleacă definitiv pe un cearşaf alb - pe aripi de îngeri veniţi din neant! Între speranţe şi îngeri doar zile amare... Lupta cu viaţa... Mă limitez doar la gânduri şi dorinţe, la teorii ale chibritului, totul doar la trecerea timpului. Necruţătorul timp!

Încerc supravieţuirea, precum încerc universul cu degetul, în schimbul privirilor pironite în tavanul de un alb mincinos. De sus se prăvale peste mine gânduri...idei obscure- imagini ale unui viitor sumbru. Acest suport de bec precum un spânzurat inert ( mortul din mine, necropsiat într-o viitoare carte ), bălăngăne aiurea. O senzaţie de vomă mă cuprinde. Câinii sunt peste tot şi dacă nu eşti atent e posibil să calci pe ei sau în excrementele acestora. Uneori se aude în întunericul serii câte un schelălăit de câine călcat pe coadă ori câte un ţipăt ca de moarte din gura vreunui cetăţean muşcat de sălbăticiunea agresată involuntar. gândurile îmi pleacă departe ori dispar aşa cum au venit - pur şi simplu! Gânduri… Sinuciderea…nu neapărat înseamnă că reprezintă şi punere în practică într-un fel aprioric. Mereu o fac teoretic, aproximativ literar estetic ori nu. Practic…! ,,Sinuciderea de ocazie'' cu fiece moment prin care trec peste limitele vieţii...prin vârtejul meandrelor acestei lumi născută din durere şi trăită în zvârcoliri! Jocul ideilor despre ,,liniştirea neliniştilor’’ are menirea de a compromite din start ideea în sine a sinuciderii şi de a duce viaţa mai departe! Doar o ,,simplă’’ formulă de a privi şi altfel viaţa sau ceea ce trece dincolo de ea în anumite momente şi conjuncturi ale acesteia. Acum cred tot mai mult în ideea sinuciderii... Niciodată nu mi-aş fi închipuit că mai târziu voi şi practica… Că am apelat la practicarea ei, ca tratament împotriva vieţii fără sens. A fi aruncat în prăpastia sinelui pierdut, în prăpastia singurătăţii îţi aminteşte de fapt de acest act ultim şi definitiv. Nu trebuie cautat cu obstinaţie, nu trebuie inventat, el există: trebuie numai întrebuinţat aşa cum se cuvine: simplu! Dumnezeu va fi singurul asistent privilegiat la o asemenea punere în scenă ori la o recuperare...bezmetică. Jocul de-a sinuciderea nu îmi face bine uneori! Teoriile nu îmi mai sunt salvatoare! Teoriile m-au aruncat în prăpastia lumii în care mă găsesc.
Sinuciderea nu e un scop în sine, nu e nici o laşitate aşa cum cred unii, e o punere în practică a fugii de viaţa trăită la margine de viaţă, a fugii de viaţa moluscivă. Numai Dumnezeu mă mai poate readuce la trăire! Mai relaxant şi ajutător gândirii libere e să stai răstignit într-un fotoliu - fie în camera ta, fie în aer liber seara pe răcoare, să ,,pipi’’ o ţigară în linişte - numai tu şi gândurile tale! Sublimul gestului constă în limpezirea ideilor. Să aprinzi o ţigară şi să laşi gândurile să se caţere pe fumul albăstrui să ajungă undeva în univers căci numai așa se poate ajunge la El! Ăsta e singurul farmec, restul e numai durerea travaliului creaţiei. Aşa, pe tăcute, fac ,,filosofia chibritului'' - pasărea poate fi închisă în colivie dar zborul ei rămâne liber; zborul e intrinsec libertăţii şi vice – versa. Chiar dacă aripile îi sunt frânte, simbolul libertăţii rămâne acelaşi!

Colaj de texte ( revizuite ) din volumul de proză FOAIE de OBSERVAŢIE - Jurnalul unei conştiinţe – ( 2007 ).

 

Autor Virgil Andronescu 14 August 2017, 19:17 Editorial
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii