Orașul meu plânge cu facturi concrete

Trăiesc într-un oraș atât de mic, încât, dacă ar fi să funcționeze vreun algoritm administrativ, ar trebui să avem doar un fel de jumătate de primar. Ceea ce merităm și chiar avem. Scriu cu nuca verde pe varul îngeresc al cerului de deasupra cătunului meu municipal. Mă simt în orașul meu precum acvariul mic în jurul peștelui mare. Abia îmi pot coti deștele ca să nu fiu încleștat de reumatismul maimuțelor care au făcut din această junglă un fel de coridor aerian al metrourilor freatice.

Orașul meu plânge. Plânge cu facturi concrete, cu prețuri rimelate la: curent electric, apă, gaze etc. E orașul consilierilor universali. Uneori, câte un nene din ăsta, care votează în numele portofelului meu, îmi întinde mâna pe stradă, pe uliță, ca să fiu mai exact. Mă las și pupat electoral. Timpul trece, facturile vin, iar eu sunt și cetățean și locuitor în orașul meu neted precum portavionul lui Băsescu din burta Flotei flotate precum flotările. Din când în când, îmi amintesc unde îmi duc zilele. Într-un oraș mort, în care se dă cu ruj la semafoare și cu nisip de rinichi în cartiere care nu au nici măcar intrare spre centru și ieșire spre câmp. Unde trăiesc? Unde trăim? Într-o minciună peste care, zilnic, câinii și pisicile urinează peste abatoarele dintre blocuri, peste bene brâncușiene de gunoi.

Cândva, orașul meu avea ceva în plus. Era mai înalt, mai ferchezuit, mai creț și cu ochii albaștri de securiști calificați, chiar dacă, eternii boi, încă puteau trece pe zebră. Acum orașul meu a devenit un punct la amprenta unui buric. O ștampilă! Aș vrea să plec de aici. Am unde. Oriunde! Nu pot pentru că am inima legată de o arteră a Unirii. Stau în orașul meu și tot am impresia că am plecat. Mă descarc de iluzii. Și de jumătăți de primari. Ar trebui să mă fac și mă prefac. Nu trăiesc pentru infarcturi anticipate.Și nici pentru astfel de alegeri. Sunt trist. Nu mai am nici măcar un pic de stres. Nu mai am alternative. Și nici nu există vreun alt oraș în care să-mi găsesc negăsirea. Am ajuns la concluzia că trebuie să tac, să fiu mut, să nu mai zic nimic din ce le trebuie celor care fac țări și orașe de carton. Să tac vorbind. Să-i bag!