Let's do it!

De Matei Mircioane 19 Septembrie 2018, 11:28 Editorial

În anii mai secetoşi, cam aceasta era vremea culesului nucilor. În alţi ani, cu ploi îndestulătoare, cum a fost anul acesta în Banat, la mijlocul lui septembrie, nucile erau încă învelite în carnea rotundă şi verde şi se ţineau bine de crengi, dar, producţia de frunze arămii era, deja, remarcabilă. Sub nucul din curtea casei de la ţară, se aşternea un covor gros de frunze uscate, răsucite, foşnitoare. Nucul era atacat de ciori, care mai scăpau nucile din cioc şi acestea cădeau pocnind pe ţiglele casei ori bufnind înfundat în covorul de frunze. Săream să alung ciorile ţipând şi blestemând, cum auzisem de la bunicul, dar şi ele mă înjurau croncănind pe limba lor. Supărarea nu era prea mare, mai mult ne tachinam. Uneori, luam o prăjină şi dădeam cu ea prin crengi, să alung păsările negre, lucioase, arţăgoase. Cădeau frunzele puhoi. Ieşea bunica şi privea lung prin curte. Trebuie măturată curtea! Dar, buni, am măturat şi ieri! Nu-i nimic, trebuie şi azi! Nu vezi ce gunoi?! Mai mare ruşinea! În vremea aceea nu era obiceiul ca cei mici să se contrazică cu cei mari. Obiceiul era să îi asculţi. Trebuie făcut! Luam mătura de nuiele şi adunam grămezi mari de frunze, movile de aramă. Apoi, cu un coş de nuiele, duceam frunzele în capătul grădinii, spre lunca Borugii, unde le aruncam. Peste iarnă, muntele de foi aproape că se topea. Ce nu se topea, era luat de apele mari, care, în mod regulat inundau fundul grădinii.

Când terminam treaba, bunica mă servea cu o felie de pâine cu untură şi cu struguri. Felia era cât un capac de oală, presărată cu sare şi boia dulce. Cine munceşte, mănâncă! O-ho! Şi ce le mai mănâncă! Era cea mai bună gustare din lume! Ai mâncat? Mai vrei? Nu, nu mai pot, mulţumesc frumos! Acuma, că ai putere, du-te să mături şi pe stradă. Bine, buni. Mă duceam şi măturam îndelung trotuarul din faţa casei. Era o treabă uşoară, faţă de ce fusese în curte. Pe lungime de câţiva metri, ceva frunze de salcâm, crenguţe. Dar, trăgeam de timp, să mă vadă cineva. De obicei, treceau Maté bácsi sau uina Neli, vecinii din cele două capete ale străzii. Io îi salutam politicos şi ei mă lăudau. Ce copil harnic! Şi frumos! Bravo! O să alerge fetele după tine! Uneori, mai ieşea pe stradă şi Dica. O fată de vârsta mea, o ţigăncuşă cu pielea ca mierea şi cu ochii negri, rotunzi. Mă vedea cât sunt de harnic. Ea nu mă lăuda direct, dar, îmi zâmbea cu dinţii mai albi ca pasta de dinţi! Ce faci, Maci? Vii să ne jucăm? Adevărul e că merita! Pâinea cu untură, laudele vecinilor, promisiunile cu fete care vor alerga după mine şi zâmbetul Dicăi, erau recompense pentru care merita să mătur toate frunzele din lume! Let's do it!

 

 

Autor Matei Mircioane 19 Septembrie 2018, 11:28 Editorial
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii