Alegem o fidelitate şi le trădăm pe toate celelalte

De Ionel Lazarică 02 Februarie 2015, 08:19 Editorial

În „Spionul; antropologia secretului de stat contemporan”, Alain Dewerpe, consideră că în procesul mobilizării publicului împotriva inamicului ocult, denunţarea joacă un rol deosebit încă din veacul al XVIII lea, în forme multiple şi complementare, care stigmatizează cutare acţiune ascunsă a poliţiei, politicile oculte ale statului, cutare grup politic, statul vecin, informatorii şi spionii acestuia. O poziţie speculară, fiindcă, dacă tu îl denunţi pe inamicul tău şi îţi vei lămuri publicul, inamicul va face acelaşi lucru în ce te priveşte.

În acest sens devine uşor de înţeles ce se va întâmpla când conducerea interimară a principalului nostru serviciu secret va da explicaţii în faţa comisiei parlamentare de control, ca răspuns la unele acuzaţii formulate în spaţiul public, prin simple afirmaţii.

Intuiesc  că „bătrânii muncii clandestine” au râs în hohote la auzul acestei veşti, ştiind cu prisosinţă, din procesul muncii lor, că toate tipurile de servicii necesare binelui comun (sau îndeplinirii misiunii) devin onorabile prin însăşi această necesitate.

O bună ilustrare a ceea ce va urma, o oferă romanul lui Robert Litell „La Boucle” apărut în 1972, aşadar în plin „război rece”.  A.J. Lewinter, un specialist american în elementele ceramice utilizate la rachetele nucleare cu focoase multiple, trece în Est ducând cu sine traiectoriile rachetelor intercontinentale. Interesul principal al povestirii constă în a ne face să descoperim, în lectură, logica oglinzilor derutante ale actorilor: astfel, imediat ce află de extinderea divulgării, actorul american trebuie s-o mascheze faţă de actorul sovietic, pe care îl face să creadă că Lewinter e o simplă momeală:

„Trebuie să-l discreditezi pe Lewinter, nu-i aşa? Ei bine, tot ce ai de făcut e să-i determini pe ruşi să creadă că tu încerci să-i convingi că au pus mâna pe un tip realmente important. Când îşi vor da seama că faci eforturi să-i convingi de autenticitatea lui, abia atunci vor conchide că e vorba de un fleac.”

Pentru partea sovietică însă,lucrurile stau altfel:
„Totul depinde de ceea ce vor să ne facă să credem americanii. Dacă vor să ne determine să credem că Lewinter este autentic, e fiindcă această autenticitate nu există. Dacă vor să ne facă să credem că nu e, atunci e invers. Abia de aici se complică jocul. Sugerăm că americanii ne semnalează că Lewinter e autentic în speranţa că noi vom crede invers. Concluzia: vor să ne facă să credem că e o momeală. Aşadar, Lewinter e autentic.”

De-a lungul acestui proces ambiguu de legitimizare, discuţia despre scopuri e strâns asociată celei privind mobilurile. În context, spionul care acţionează în scopuri lucrative şi în propriul său interes va fi demn de tot dispreţul. În noiembrie 1914, înainte de a fi executat, un spion german i-a spus comandantului plutonului de execuţie: ”Presupun că nu veţi strânge mâna unui spion!”. Acesta din urmă i-a replicat: ”Nu, dar voi strânge mâna unui om curajos!”

În rest, clandestinitate, mimetism şi eufemisme…

 

Autor Ionel Lazarică 02 Februarie 2015, 08:19 Editorial
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii