Un bronz, cât o mare performanţă

De Victor Nafiru 08 Octombrie 2013, 20:07 Din vest
La Camionatele Mondiale de Gimnastică desfăşurate recent în Belgia, România a reuşit să obţină o medalie de bronz, prin Larisa Iordache. Pentru unii, învăţaţi cu performanţele fetelor noastre, începând cu Nadia şi terminând cu Cătălina Ponor sau Sandra Izbaşa, pare o ruşine faptul că am ajuns să ne bucurăm chiar şi pentru atât, la o competiţie în care vin din urmă naţiuni ce nu existau pe harta gimnasticii în urmă cu 30-40 de ani.

La prima strigare, cei care privesc gimnastica doar prin prisma rezultatelor, au dreptate. România – mai ales la fete, însă regula este valabilă şi în cazul băieţilor, trece printr-o perioadă mai lungă de reconstrucţie a unei ramure sportive care de-a lungul a peste 40 de ani ne-a adus medalii cât alte zece discipline la un loc. Procesul este greoi şi extrem de dificil.

În timp ce americanii şi chinezii au de ales o echipă performantă dintre milioane de sportivi legitimaţi, la fel şi ruşii, coreenii şi japonezii, unde numărul gimnaştilor cu legitimaţie în buzunare este de ordinul sutelor de mii, la noi, baza de selecţie este doar de câteva sute. Poate chiar sub 300, dintre care gimnaşti ce se pretează la o participare europeană, mondială sau olimpică, sunt foarte puţini.

Care ar fi explicaţia acestei situaţii de-a dreptul îngrijorătoare? În primul rând, numărul tot scăzut de copii ce aleg să se îndrepte spre această disciplină. În gimnastică, chinul începe de pe la cinci-şase ani şi se opreşte pe la douăzeci şi un pic, timp în care sportivul este văduvit de cei mai frumoşi ani din viaţă, iar cei mai mulţi dintre ei rămân mereu în anonimat.

În gimnastică nu e ca în fotbal unde se învârt bani mulţi şi te alegi cu o brumă de avere după ce te laşi de sport. În gimnastică tragi ca la galere şi, de cele mai multe ori, rămâi cu amintirile unei vitrine cu diplome, cupe şi medalii.

Apoi, de vină este şi programa de şcolară în privinţa orelor de educaţie fizică. Una care, în loc să-i atragă pe elevi, îi îndreaptă pe aceştia spre cabinetele medicale. Pare un aspect minor, dar care reflectă cât se poate de bine atitudinea pe care o au copiii faţă de mişcare, de exerciţiile fizice, atâtea câte se execută ele la ora de educaţie fizică.

Nu în ultimul rând, lipsa finanţării, a sportului în general, conduce la o astfel de stare pe care nu ne-o dorim nici unul dintre noi. Că nu există bani, chiar şi în condiţiile în care avem doar o mână de sportivi şi antrenori, se simte în nivelul de dotare al sălilor de antrenamente, în modul de răsplătire a muncii gimnaştilor, acelaşi ca în urmă cu 30 de ani, prin diplome, cupe şi medalii aurite – să pară din aur, şi strângeri de mână. Ca să nu mai vorbim de faptul că unui gimnast de la un club şcolar nu i se mai asigură o masă caldă ori măcar un supliment de hrană după orele istovitoare din sala de antrenament de mai bine de doi ani, dar nici un loc de cazare pentru copiii care vin din alte oraşe să facă gimnastică în centrele existente în ţară.

Din acest punct de vedere, până şi Anglia, Turcia ori Brazilia ne-au luat-o înainte. Brazilienii se pregătesc pentru Olimpiada de la Rio şi investesc serios în sport. Inclusiv, în gimnastică.

Din această perspectivă sumbră, sunt convins că bronzul câştigat de Larisa Iordache la ultimul campionat mondial, reprezintă o performanţă pentru sportul românesc, în general, şi pentru gimnastică, în special.

 

Autor Victor Nafiru 08 Octombrie 2013, 20:07 Din vest
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii

 

Publicitate