Să vină ai noştri. Că au plecat ai noştri!

De Victor Nafiru 21 Octombrie 2012, 12:57 Din vest

De când lucrez în presă, mă aflu în faţa celei de-a cincea campanii pentru alegerile generale. Fiecare dintre ele a avut o anumită particularitate, ceea ce a deosebit-o de precedenta sau, mai târziu, de precedentele. De la fiecare în parte, românii au aşteptat câte ceva. Ca numitor comun, cred că a fost vorba de dorinţă de mai bine, de siguranţă şi de încredere în clasa politică. Fără doar şi poate, lucrurile nu au stat niciodată aşa.

Alegerile din 1996 au fost precedate de un val de entuziasm şi de o dorinţă de schimbare a regimului comunist a lui Ion Iliescu. Tonul a fost dat de intelectualii care, deşi nu erau animaţi de o unitate în ceea ce făceau, era mult mai implicati în politică, decât fuseseră la începutul anilor ’90. Mai mult, erau încă proaspete amintirile cu cele două mineriade, cu Piaţa Universităţii, cu sloganul „Nu ne vindem ţara“, pentru ca românii să nu-şi fi dorit o schimbare, măcar de dragul sintagmei mioritice: „Cu ăia am văzut, de ce să nu încercăm şi cu ăştia?“. Pe acest fond emoţional, au venit la Putere, după 50 de ani, ţărăniştii şi liberalii, dar şi neocomuniştii din PD, ungurii din UDMR şi, mai ales, Emil Constantinescu. O harababură de doctrine şi de ambiţii peste măsură, dar şi o echipă polivalentă căreia i-a lipsit mintea limpede. Cu o astfel de garnitură, condusă ba de un prim-ministru sindicalist, ba de unul poet, era normal ca cetăţenii acestei ţări să-şi fi dorit altceva, chiar dacă schimbarea l-ar fi readus la Putere pe Ion Iliescu.

Ca o ironie a sorţii, adversarii săi tradiţionali din cele două partide istorice, plus PD şi UDMR, l-au votat într-o veselie, doar să nu fi ajuns Vadim preşedinte. Ce a urmat, se cunoaşte. Cazurile de corupţie, mai multe ca oricând, au slăbit încet, dar sigur, încrederea românilor în social-democraţii conduşi de preşedintele sărac şi cinstit. Chestiile cu număratul ouălor, cu mătuşa Tamara şi Zambaccian i-au prilejuit lui Traian Băsescu să arunce pe piaţa electorală o remarcă care a prins repede la alegători: „Adriane, nici nu ştii, cât de mic începi să fii“. Asta, ca o completare la promisiunile legate de ţepile pe care urma să le instaleze în Piaţa Universităţii. În loc de fapte, gargară ieftină, scandaluri peste scandaluri, ruperea Alianţei DA şi un electorat sătul de minciuni care mai de care mai gogonate. Datorită abilităţii sale, Băsescu a reuşit să-şi ţină poporul aproape la Referndumul din 2007, să-i păcălească pe români, cam cu procedase cu boala lui Stolo, vărsând lacrimi pe umărul celui pe care mulţi îl şi vedeau în groapă.

În 2008, s-a votat din nou schimbarea. Una care i-a terminat pe bugetari, pensionari, întreprinderile mici şi mijlocii şi a condus la o nouă alianţă politică, atipică şi nefirească în oricare altă ţară democrată din lume: Uniunea Social Liberală. Ura lui Ponta şi Crin faţă de Traian Băsescu, Boc, Udrea şi Anastase, şi invers, ne amuză şi ne întristează în acelaşi timp. Ei se înjură, se hulesc, apoi se împacă, iar noi rămânem, ca de fiecare dată, cu buzele umflate. Aşa s-a întâmplat în 1996, 2000, 2004, 2008. Nu văd de ce 2012 ar putea fi altfel. Politicienii sunt aceeaşi de 22 de ani, şi nicidecum nu sunt transferaţi din alte parlamente, aşa cum se întâmplă la fotbal.
Acum, în 2012, observ că nu mai există acel entuziasm al electoratului din 1996. Acesta pare indiferent, deoarece pentru el nimeni nu a făcut ceva concret. Dimpotrivă, de la o legislatură la alta, i-a mers tot mai rău…

 

Autor Victor Nafiru 21 Octombrie 2012, 12:57 Din vest
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii

 

Publicitate