Luna, Apollo şi ţăranii

De Victor Nafiru 25 Septembrie 2011, 20:20 Din vest
Când americanii au pus prima dată piciorul pe Lună, aveam 15 ani. Destul de mare pentru a înţelege acea performanţă epocală. Eram în vacanţă, la bunici, şi ne strânsesem cu mic cu mare la căminul cultural, să putem vedea minunea la unul dintre puţinele televizoare, alb-negru, existente în sat.

Discuţiile pe tema aselenizării navetei spaţiale Apollo începuseră cu mult timp înainte de evenimentul ca atare şi continuă şi astăzi. Îmi amintesc, că în mijlocul satului, lângă Gazeta de perete cu colectiviştii cu cele mai multe norme-muncă adunate într-un an, era un stâlp de lemn în vârful căruia ardea, seara, un bec, acoperit cu o pălărie din tablă, şi un difuzor la care ascultam buletine de ştiri şi programe de muzică populară preluate de staţia de radioficare de la radioul naţional. Era ceva asemănător cu poiana lui Iocan, care aduna seară de seară hâtrii satului. Acolo, sub acel stâlp uns cu ulei ars, să nu putrezească, am auzit întâiaşi dată despre ambiţia americanilor de a a ajunge primii pe Lună. Ţăranii copilăriei şi adolescenţei mele nu dădeau nici doi bani pe ce auzeau la difuzor. Parcă îi văd cum spărgeau seminţe de floarea soarelui şi comentau seară de seară subiectul: „Fugi bă, de acilea, păi ei se pun cu Dumnezeu?“ sau: „N-au putut ruşii cât au fost ei de-ai dracului, şi o să reuşescă ei?“. Asta a fost înainte de momentul zero. După, chiar dacă văzuseră imaginile cu Neil Armstrong, n-au plecat împăcaţi de la căminul cultural: „Poveşti americăneşti. Cine ştie prin ce deşert au aterizat şi zic că au fost pe lună!“.

Nici astăzi, după atâtea decenii de controverse, nu suntem siguri dacă americanii au ajuns sau nu pe lună. Imaginile acelea au fost disecate, comparate şi interpretate în milioane de feluri. Ba că umbra lui Armstrong cădea prea într-o parte, ba că steguleţul american fâlfâia altfel decâr ar fi fost normal şi câte şi mai câte păreri emise de sute de specialişti din lumea întreagă, inclusiv din ţara unchiului Sam. Cu siguranţă, vor mai trece zeci de ani de interpretări, speculaţii şi incertitudini. Problema va fi întoarsă pe toate feţele, iar adevărul va sta mereu sub semnul întrebării.

Cât despre oamenii copilăriei şi adolescenţei mele, doar cuvinte de laudă. Scepticismul lor de atunci e confirmat astăzi de oamenii de ştiinţă. Sunt mândru de ei deşi, la vremea respectivă, îi priveam de sus, ca unul crescut şi educat la oraş, ei nefiind altceva decât „nişte ţărani“...

 

Autor Victor Nafiru 25 Septembrie 2011, 20:20 Din vest
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii

 

Publicitate