Valentin Popa: Gânduri despre Antimetafizica lui Nichita Stănescu

De Valentin POPA 01 Aprilie 2019, 18:43 Cultura Brailei

Valentin Popa despre Nichita 2019

La ce mă gândesc astăzi? La Nichita Stănescu. E zi aniversară. Poetul s-a născut pe 31 martie 1933. Iată, mai jos, câteva reflecții pregătite pentru a fi comunicate la Casa de Cultură a Municipiului Brăila, unde fanii poetului se întâlnesc pentru a avea parte de câteva momente de întâlnire cu marele poet.

Gânduri despre Antimetafizica lui Nichita Stănescu (la zi aniversară, 31 martie 2019) Astăzi, de ziua lui Nichita Stănescu (n. 31 martie 1933), solicitat să am un cuvânt despre acest alt poet nepereche al literaturii române, la Casa de Cultură a Municipiului Brăila, mi-am propus să spun ceva despre Antimetafizica, acea carte întocmită de „Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Ticu Dumitrescu”, cum stă scris pe coperta ediției întocmite de mai tânărul poet la doi ani (în 1985) după moartea poetului (13 decembrie 1983). Cartea s-a născut din dialoguri-confesiune purtate de marele poet cu îndrăznețul tânăr de 27 de ani, Aurelian Titu Dumitrescu (n. 15 februarie 1956) în fatalul an al trecerii în eternitate a autorului Necuvintelor, 1983. Dialogurile au fost publicate, mai întâi, în foileton în paginile Suplimentului literar la Scânteii tineretului, în cursul acestui an și mai apoi în volum. Titlul volumului a generat derută în rândul cititorilor. De ce Antimetafizica? Chiar partenerul de conversație invocă una din nedumeriri. Ea avea în vedere disputa dintre metafizică și dialectică în filozofia marxistă predată pe atunci în licee și universități și degradată penibil în activitățile de învățământ ideologic. Nu cumva antimetafizica înseamnă dialectică? (p. 126) De aici n-ar mai fi fost mult până la întrebarea: „Nu cumva Nichita Stănescu este marxist?” Alți cititori au avansat alte perspective de interpretare, prin analogie cu termenul de „antimaterie”, vehiculat în fizica contemporană, în legătură cu care s-a apreciat că desemnează tot materie, dar cu proprietăți diferite de cele descoperite în colțul nostru de univers. Concluzia unor astfel de raționamente prin analogie era aceea că antimetafizica este de fapt tot metafizică. Primind semnale despre astfel de neînțelegeri, Nichita Stănescu însuși s-a străduit să lămurească înțelesul acestui cuvânt, mai ales fiindcă în alte volume de poezie temele metafizice sunt mai dense decât în acest dialog-confesiune intitulat atât de provocator. Antimetafizica, lămurește poetul, ar fi într-o anumită interpretare „nesprijinirea de nimeni și adjudecarea de unul” (p. 126), care s-ar traduce prin „foamea de originalitate” și prin „personalizare”. Faci antimetafizică dacă ceea ce faci îți aparține în totalitate și te reprezintă. Un pic mai jos gândul poetic continuă. Antimetafizica înseamnă „alungarea memoriei în tot ce are ea mai tandru.” „A te sprijini de memorie numai ca de o idee”. Dar ceea ce mi se pare un gând care mă trimite spre Noica acelor ani este următorul: „A renunța la specie de drag de individ care există de dragul speciei (…) a înceta să mori odată cu specia, a avea curajul să mori de unul singur.” De aici rezultă că antimetafizica este un alt gen de metafizică, ce amintește de metafizica noichiană din Scrisori despre logica lui Hermes. Metafizica tradițională acorda dreptul la condiția ființialului doar Universalului, individualul fiind văzut ca modalitatea pieritoare, precară, de prezentare în lume a Universalului. În cartea lui Noica tocmai individul este cel care contează cu adevărat. Desigur, au spus-o înaintea lui existențialiștii. Așadar, opțiunea stănesciană pentru afirmarea valorii individului trebuie pusă în legătură cu direcția fenomenologică și existențialistă din filozofia contemporană. Discuția este reaprinsă la p. 132, unde poetul rostește: „Memoria simplă, melancolică, cea din care nu se poate deduce nimic activ are un sens metafizic”. Rezultă de aici că pentru Nichita Stănescu, memoria activă, ce generatoare de metafore este antimetafizică. De aceea, dialogul confesiune al celor doi este producătoare de antimetafizică pentru că solicită memoria activă, cea care este provocată și provoacă permanent: „nici dumneata nu ești o mașină de pus întrebări și nici eu una de dat răspunsuri” (p 133). Relația aceasta între pasiv și activ, nemișcat și dinamic, pe care o invocă aici poetul, poate fi pusă în legătură cu diferența dintre metafizică (discurs despre ceea ce este nemișcat – ființa pură) și dialectică, discurs despre ceea ce este în continuă mișcare. Până la urmă și încercarea celor care au propus o apropiere de dialectică a antimetafizicii stănesciene are o întemeiere în confesiunile lui Nichita Stănescu.

 

 

Autor Valentin POPA 01 Aprilie 2019, 18:43 Cultura Brailei
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii