Suntem mereu datori față de Eminescu

Pe Eminescu l-am cunoscut din fragedă pruncie, când mama ne-adormea un pic, cu „Somnoroase păsărele”. Am aflat de la părinți, profesori și din opera lui, că era ca un „Făt-Frumos din lacrimă”, un tinerel frumos, tras ca prin inel, cu fața luminoasă. Dar de fapt, ne-am dat seama, până la urmă, că era chiar el, poetul nepereche.

Contemporanii lui îl admirau pentru talentul și măiestria în mânuirea versului, pentru talentul în interpretarea cântecelor populare românești, prin profunzimea gândirii filozofice.

L-am reîntâlnit pe Eminescu, când eram mari, la vârsta primelor iubiri, brodând esența unei firi „în lacul lui, cu-albastra-i floare”. Pe băncile școlii l-am studiat și am încercat să-l înțelegem, dar am înțeles doar o fărâmă din opera lui, pentru că era un „poet întreg” al neamului românesc. A lăsat moștenire urmașilor o operă fabuloasă, a lăsat o limbă română perfectă, pe care a introdus-o în universalitate.

Mereu ne raportăm la Eminescu, găsindu-i în opera lui noi sensuri artistice și filozofice. Nu ne săturăm de Eminescu. Dacă îl căutăm pe pământ, îl vom găsi în codrii deși, în lacuri și izvoare, în cântul păsărilor, dar și al marilor cântăreți, îl vom găsi seara pe deal sau pe aleea plopilor fără soț. Dacă îl căutăm pe cerul înstelat, îl vom vedea în Luceafăr și un întreg univers.

Îl vom găsi pe Eminescu și atunci când pătrundem în istoria zbuciumată a neamului românesc, în lupta continuă, plină de jertfe supreme, pentru refacerea unității într-o singură țară, Dacia (România Mare). Prin opera lui, poporul român a ajuns în universalitatea lumii.

Prin frământările noastre de zi cu zi, abordându-l pe Eminescu, ne dăm seama că de fapt, Eminescu este în noi. Cu cât ne apropiem mai mult de sensul vorbelor sale din carte, ni se pare că el este tot mai departe, depășind orizontul cunoașterii noastre.      Eminescu a fost un mare vizionar, a trasat cu limpezime neegalată calea de urmat pentru definirea ca țară a națiunii române.

Limba și credința au constituit stâlpii fundamentali în supraviețuirea peste veacuri a românilor, care au ajuns în acel magic an 1918, să-și îndeplinescă visul de aur, Marea Unire. Același Eminescu ne-a învățat cât de necesară este cunoașterea istoriei acestui neam, pentru cunoașterea prezentului și încrederea în privirea spre viitor. A avut un mare rol în reformarea învățământului românesc, în secolul al XIX-lea.

Acum, facem apel la Eminescu, pentru a afla cine am fost în cei 100 de ani de la Marea Unire. Tot Eminescu ne poate învăța, prin viziunea lui, ce trebuie să facem și în următorii 100 de ani. Un lucru simplu trebuie să facem, să ascultăm de Eminescu.

Pentru români, Eminescu rămâne un vis, un Titan, și în cultură rămâne de neatins. Mereu trebuie să-l căutăm pe Eminescu în trăirile noastre, căci fără el am fi cu toții goi.
Până la urmă o să-l găsim pe Eminescu, căci „Eminescu este chiar în noi”!