100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial (III)

De Redactia 15 Aprilie 2016, 09:00 Atitudini

Falkenhayn, foto wikipediaDupă o lună de la intrarea României în război, campania din Ardeal intra într-o fază nouă. Forţele celor trei armate române trebuiau concentrate, legate una de alta şi aduse în Valea Mureşului. Înaintarea se făcea cu încetineală, de când armatele fuseseră împuţinate, prin trimiterea de ajutoare în Dobrogea şi la Dunăre.

În această situaţie generalul Falkenhayn, fostul şef al statului major german, sosi la 19 septembrie la Deva luând comanda frontului din Ardeal. Falkenhayn decise să-şi concentreze toate forţele disponibile într-un singur sector şi să atace grupul românesc de acolo. Grupul român odată distrus, forţele duşmane se vor îndrepta imediat spre grupurile vecine, spre a le pregăti aceeaşi soartă.

Noul comandament german luase hotărârea definitivă, el va începe contraofensiva, atacând grupul român de la Sibiu. Germanii au conceput bătălia de la Sibiu ca o luptă de nimicire. Împresurarea plănuită de inamic n-a reuşit. Eroismul arătat de soldaţi, care au luptat ca leii, atât individual, cât şi în grupe, au reuşit să degajeje armata din cercul de fier în care fusese strânsă şi au transformat într-o pagină de epopee, ceea ce putea să se transforme într-un dezastru. Bătălia de la Sibiu i-a impresionat dureros pe români. A fost prima ciocnire serioasă cu un adversar superior numericeşte şi pregătire, ca germanii şi cu o dotare în tehnică de luptă net superioară faţă de români. Cu toate victoriile obţinute de Armata a II-a la Porumbacu şi la Bărcuţ, Marele Cartier General a hotărât suspendarea ofensivei şi o nouă grupare a forţelor ei, spre a muta ofensiva spre nord, unde grupul lui Morgen constituia pericolul.

În 35 de zile de lupte continue şi aprige, împotriva unul inamic care se întărea continuu şi pe un teren foarte greu, frontul acestei armate înaintase pe o adâncime între 80-100 km în inima Ardealului. Ea ajunsese la sfârşitul lunii septembrie la porţile oraşelor Reghin şi Sighişoara. Teritoriul ocupat  de armatele româneşti reprezenta o treime din suprafaţa totală a Ardealului, dar acest fapt nu a ţinut mult. În bătălia de la Praid-Sovata, Armata a IV-a a ieşit biruitoare, dar a fost nevoită să-şi plece capul în faţa neînduplecatei soarte şi să se jertfească pe altarul camaraderiei războinice. Soldaţii armatelor a doua şi a patra române victorioşi cu braţul, erau înfrânţi cu sufletul, acesta era rezultatul înfrângerilor de la Sibiu şi Turtucaia. Ca represalii pentru purtarea frăţească a locuitorilor faţă de armata română, ungurii, la reocuparea satelor şi oraşelor româneşti, dau foc caselor şi gospodăriilor româneşti, spânzură pe loc, fără judecată, pe cei învinuiţi de purtare frăţească cu românii.

În această situaţie Falkenhayn pregăteşte ofensiva împotriva Armatei a II-a. În bătăliile de la Şinca şi Ţânţarul inamicul este victorios şi se pregăteşte pentru bătălia de la Braşov. Cu mai mult de trei veacuri în urmă, la 7 iulie 1603, în marginea Braşovului, oastea românească condusă de Radu Şerban Voievod, nimici până la cel din urmă om, oastea ungurească a craiului ardelenesc Moise Szekely. Capul craiului purtat pe străzile Braşovului a fost apoi bătut în cuie pe porţile Făgăraşului, în semn de răzbunare pentru mişeleasca ucidere a lui Mihai Viteazul din 1601. Opt ani mai târziu, în 1611, Radu Şerban bătea din nou mândra oaste a noului crai al Ardealului, Gabriel Bathory, între Sâmpetru şi Braşov, exact pe locurile unde, cu 305 ani mai târziu, urmaşii oştenilor Basarabului vor smulge admiraţia duşmanului. Sângele românesc a mai multor generaţii, a înroşit pământul Ardealului. În bătălia de la Braşov dată în zilele de 7 şi 8 octombrie, românii sunt învinşi şi trebuie să înceapă retragerea. După 40 de zile campania română din Ardeal a luat sfârşit. Trupele române au început durerosul marş de retragere înspre aceleaşi creste ale Carpaţilor, devenite acum bariera ce trebuia să apere pământul patriei de năvala duşmană.

Ofensiva română în Ardeal, partea cea mai însemnată a planului de operaţii militare, fusese paralizată de la început de contralovitura primită pe frontul de sud. Apărarea Dobrogei şi încercarea de la Flămânda, îndrumaseră într-acolo, nu numai rezervele generale, dar chiar unităţile de prima linie, indispensabile ofensivei din Ardeal. Astfel, înainte de a fi putut atinge linia Mureşului, primul obiectiv al ofensivei noastre, duşmanul îşi adunase forţele disponibile, îşi organizase o armată ofensivă şi începuse loviturile. Bătălia de la Sibiu fusese cea dintâi şi fusese hotărâtoare. Iniţiativa trecuse în mâna duşmanului, în Ardeal ca şi în Dobrogea.

Reluarea ofensivei în Ardeal a fost hotărâtă când situaţia fusese compromisă. Neaşteptatele lovituri primite la Turtucaia, Bazargic şi în Dobrogea de sud, pricinuiseră luarea de contramăsuri, spre a para ameninţarea din acea parte. Puternicele forţe trimise în Dobrogea şi la Dunăre restabiliseră aici echilibrul între cele două armate adversare. Şi visul eliberării Ardealului, legănat de doruri seculare, un moment întrerupt, îşi rupse brusc firul. Goniţi de pe sfântul pământ, unde intrasem ca eliberatori, eram urmăriţi de un duşman înverşunat, care-şi mărea din ce în ce puterile. Furtuna se apropia acum ameninţătoare de porţile casei noastre.

Măsuri energice şi repezi se impuneau. Primul gând a fost la ajutorul aliaţilor. În vecinătatea noastră imediată era puternicul aliat rus, cu nesecatele lui resurse de oameni şi material. Inacţiunea ruşilor era de neînţeles în prima etapă a războiului, când bănuiala nu începuse încă a încolţi în sufletele noastre. Guvernul şi comandamentul român s-au adresat atunci marelui cartier rus, cerându-i o participare mai viguroasă a armatei ruseşti la acţiunea de pe fronturile noastre.

Telegrama lui Alexeiew este revelatoare, ea făcea proba concepţiei ciudate pe care şi-o făceau ruşii despre colaborarea celor două armate. România şi armata română nu existau şi nu intrau în socoteală, decât atât cât erau necesare pentru protecţia propriei armate ruseşti, prevedea telegrama. Dacă acest scop, care era singura preocupare a comandamentului rus, se obţinea mai lesnicios cu sacrificarea şi ruina României, aceasta nu emoţiona deloc pe guvernul şi comandamentul rus.

Pe frontul din Dobrogea, România se găsea în război cu patru state: Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia. La 28 august, comanda supremă a trupelor bulgaro-germano-turceşti din nord-vestul Bulgariei fusese încredinţată mareşalului Mackensen, care era una din gloriile armatei germane. Era omul iniţiativelor îndrăzneţe, a loviturilor brutale, a bătăliilor date fără nicio cruţare de vieţi omeneşti. Încredinţarea comenzii armatei de operaţiuni unui astfel de om, arăta importanţa pe care Germania o dădea acţiunii de la frontiera dobrogeană.

Comandantul capului de pod Turtucaia era generalul C.Teodorescu. El era pus sub ordinele directe ale generalului M. Aslan, comandantul Armatei a III-a, al cărui cartier general era la Bucureşti. Comparaţia între forţele româneşti şi cele vrăjmaşe este cu totul în favoarea acestora din urmă. Şi cantitativ şi calitativ, atacatorul era superior celui atacat. Bătălia de la Turtucaia s-a dat în 5 si 6 septembrie şi a fost o adevărată catastrofă militară, care a însângerat ţara, la o săptămână de la intrarea noastră în război. Căderea oraşului Turtucaia a făcut o enormă impresie, atât prin pagubele materiale, cât şi efectul ei moral.

În acelaşi timp cu atacul împotriva oraşului Turtucaia, Mackensen aruncă şi celelalte trupe ale armatei bulgare peste frontieră, în direcţia Silistrei şi a Bazargicului. Această bătălie a fost un eveniment istoric, pentru întâia oară, bulgarii au luptat împotriva ruşilor ca duşmani. Bătălia de la Bazargic a fost definitiv pierdută pentru aliaţi, tocmai datorită slăbiciunii comandamentului rus, care a întrebuinţat importante forţe avute la dispoziţie, în altă direcţie decât în aceea care era cea mai utilă şi care i se indicase.

Operaţiunile din Dobrogea aduseseră inamicului un important succes strategic. El ne silise să ne îndreptăm atenţia asupra frontului de sud şi să ne slăbim forţele din Ardeal, tocmai când acolo se pregătea marea ofensivă a lui Falkenhayn. Apoi, puterea noastră militară şi, odată cu ea, şi forţa morală care rezultă din încrederea în sine, au primit importante lovituri. Izbânda de pe linia Rasova-Cobadin-Tuzla era numai un episod fericit care ne permitea să respirăm un moment şi să ne reculegem.
Noul comandant al frontului din Dobrogea, generalul Averescu pregătea o ofensivă prin care să atace frontal pe inamic, spre a-l arunca spre sud. Comandamentul român a hotărât ca lupta decisivă să se dea la Flămânda. Oprirea operaţiunii de la Flămânda este rezultatul propriei noastre voinţe şi este efectul situaţiei critice de pe frontul transilvănean.

Contraofensiva noastră pe frontul de sud s-a sfârşit cu o nereuşită generală. Odată cu oprirea acţiunii de la Flămânda şi cu trimiterea a trei divizii româneşti pe frontul carpatic, se suspendară şi luptele din Dobrogea. Locul diviziilor româneşti plecate, îl luau trupele ruseşti. Cu strângere de inimă trebuia primită această situaţie fatală, apărarea pământului patriei trecea pe mâna armatei ruseşti care dăduse în Dobrogea proba unei lipse de energie şi a unei indiferenţe totale, care îndreptăţeau pentru viitor cele mai rele presentimente.

În această nouă situaţie Mackensen a dezlănţuit ofensiva pe toată linia frontului. La 19 octombrie cade Topraisarul, apoi este ocupat Cobadinul, iar pe 21 octombrie trupele germano-bulgare ocupă oraşul Constanţa. După aceste bătălii diviziile româneşti au fost scoase din luptă. În locul diviziilor româneşti, au fost aduse trupe ruseşti. Astfel, paza a ceea ce mai rămăsese din Dobrogea, a fost încredinţată în întregime ruşilor. Generalul Zaioncicovsky care, prin incapacitatea sa, pierduse Dobrogea a fost înlocuit cu generalul Sacharow şi pus sub ordinele directe ale generalului Alexeiew.

Sângerosul şi durerosul act dobrogean al campaniei române se încheia. Menit să fie o acţiune secundară în războiul nostru, el a devenit deodată principala cauză a înfrângerii. Campania dobrogeană începuse cu episodul dramatic de la Turtucaia şi, încetul cu încetul, pompase toate rezervele puterii noastre militare şi paralizase avântul cu care armata se repezise peste Carpaţi. Respinşi de pe o linie pe alta, pierdusem în cele din urmă Constanţa. Dobrogea a devenit mormântul câtora zeci de mii de fii ai ţării şi al celor mai frumoase iluzii.

Contraofensiva germană respinsese armata română, care invadase Transilvania şi o aruncase în Munţii Carpaţi. Era evident că această operaţie fusese numai prima etapă a planului de campanie german, după care trebuia să urmeze cea de-a doua, încercarea duşmanului de a străpunge bariera Carpaţilor şi a ocupa România.

Românii aveau tot dreptul să fie ingrijoraţi de întorsătura pe care o lua războiul. Marele cartier german hotărâse ofensiva în stil mare împotriva României. Germania avea absolută nevoie de grâul şi petrolul românesc, ca să poată trăi şi continua războiul. De aceea, frontul românesc devenise în această perioadă frontul principal al marelui război european. De pe toate celelalte fronturi unde luptele stagnau, forţe considerabile se întreptau spre frontul românesc. Pentru noi, apărarea liniei Carpaţilor şi a Dunării, formând un front care încingea România pe o lungime de 1200 km, era o imposibilitate strategică.
Apărarea Carpaţilor se făcea în condiţii de mare inferioritate strategică pentru noi. Toate avantajele, reieşite din forma geografică a frontierei române, trecuseră de partea inamicului.

Marea bătălie a trecătorilor a început prin atacarea porţilor Moldovei. Inamicul începe atacul Muntelui Ţipcheş pe 19 octombrie, atacă valea Tratuşului, lupte grele se dau pe valea Uzului, dar fără niciun rezultat. Toate speranţele inamicului se îndreaptă spre trecătoarea Oituzului. Operaţiile grupului Schmettow pentru cucerirea trecătoarei Oituzului, poartă numele de bătălia de la Oituz. Comanda trupelor române care apără trecătoarea Oituzului a fost încredinţată generalului Eremia Grigorescu, care va deveni unul din numele glorioase ale războiului nostru. În lupta de la Megheluş a căzut căpitanul Petre Carp, fiul bătrânului om politic, care aducea, în acest chip, jertfa sa de sânge în războiul pe care nu-l voise şi la realizarea idealului, în care nu crezuse.

Au urmat luptele de la Hârja, prin care localitatea a fost transformată în ruine, iar în marea bătălie de la Oituz, inamicul suferise o dureroasă şi sângeroasă înfrângere. Divizia 15 română şi-a câştigat gloriosul nume de „divizia de fier”, înscris cu litere de foc şi sânge pe înălţimile ce domină poarta Oituzului, mândra inscripţie, „Pe aici nu se trece!.

La 27 octombrie generalul von Arz sfârşise bătălia din Munţii Moldovei cu o decisivă şi completă înfrângere. Generalul Prezan şi viteaza armată de nord se arătaseră tot atât de vrednici în defensivă, cum se arătaseră şi în ofensivă. Porţile Moldovei erau bine păzite.

Dacă atacarea trecătorilor Moldovei ce constituia concepţia comandamentelor austroungare, era pentru Falkenhayn o „idee nenorocită”, în schimb atacarea trecătorilor care constituie drumul cel mai scurt spre Bucureşti, era ideea favorită a comandanţilor germani.

Comandamentul român era conştient de gravitatea situaţiei. Regiunea Braşovului atacată de germani era cea mai vulnerabilă, din cauza vecinătăţii ei imediate cu capitala ţării şi a numeroaselor trecători ce o străbăteau, în număr de şase. Comanda Armatei a II-a, reconstituită cu cinci divizii, era încredinţată din nou generalului Averescu.

Şoseaua Branului este unul din drumurile cele mai vechi care au legat Ţara Românească cu Ardealul. Este calea legendarului descălecat al Basarabilor. Pe aici au trecut în veacul al XIII-lea cavalerii teutoni cu gândul întemeierii unei durabile stăpâniri germanice. Tot pe aici, mai în urmă, în două rânduri, armatele mândre ale ungurilor, conduse de ambiţiosul rege Carol Robert, ori de puternicul Sigismund, împăratul german de mai târziu, erau atacate, bătute şi ajutate să-şi găsească patria mai repede, de simpli oşteni ai Basarabilor, care-şi apărau „moşia şi nevoile şi neamul”. În luptele de la Rucăr, Dragoslavele, Mateiaşul şi Câmpulung germanii au trebuit să se declare învinşi. Încercarea de străpungere de la Câmpulung a eşuat.

Concomitent cu luptele de la Câmpulung, grupul generalului Staabs ataca trecătoarea Predealului şi drumurile vecine cu ea. Aici s-au dat lupte sângeroase, Predealul a fost ras de pe faţa pământului, au fost transformate în ruine gara din Predeal, vila lui Brătianu, primul ministru al ţării, „principalul vinovat pentru intrarea României în război împotriva austroungarilor şi germanilor”. Doi ani mai târziu însă, bărbatul de stat român declara: „Am avut o casă şi, alături de ea, o frontieră. S-a prăpădit casa, dar s-a dus şi frontiera!”.

Timp de zece zile, de la 13 până la 23 octombrie, cu tot potopul distrugător, revărsat din gurile monstruoaselor mortiere, Predelul n-a putut fi luat. Soldaţii români au luptat ca nişte viteji zile de-a rândul, cu faţa întoarsă spre Ardeal.

În perioada 15-20 octombrie, germanii au încercat străpungerea în trecătorile Bratocea şi Buzău, dar bariera de piatră şi de fier, pe care o opuneau românii în munţii lor, era intactă. Falkenhayn întoarse ochii mai spre dreapta, pe valea Oltului. Comandantul grupului care apăra valea Oltului era generalul Praporgescu, un soldat de elită, cu frumoase însuşiri sufleteşti şi profesionale. O mare nenorocire s-a întâmplat în ziua de 13 octrombrie, când generalul Praporgescu făcea o inspecţie pe înălţimea Coţi, apoi pe valea Câineni căzu din întâmplare un obuz lângă grupul ofiţerilor şi lovi mortal pe general. Comanda grupului de la Olt a fost încredinţată generalului Petala.

gen Dragalina, foto ewikipediaÎn ziua de 16 octombrie inamicul începe ofensiva împotriva frontului român. S-au dat lupte grele pe Pietrosul şi Veveriţa, în Valea Topologului până în 21 octombrie. Încercarea grupului Krafft de a forţa trecerea pe la Olt se terminase şi ea cu un eşec pentru vrăjmaşi. Podul de la Câineni a fost aruncat în aer şi şoseaua s-a stricat în cursul luptelor. Străpungerea pe drumul cel mai scurt nu-i reuşise inamicului, el va încerca acum pe drumul cel mai lung, în sectorul Jiului, apărat de Armata I-a. În locul generalului Culcer, comanda Armatei I-a a fost încredinţată generalului Dragalina.

În ziua de 25 octombrie generalul Dragalina pleacă pe front pentru a-i îmbărbăta pe soldaţi. O patrulă inamică s-a apropiat de maşina generalului şi a deschis focul, generalul fiind lovit la braţ. Evacuat, pansat şi operat prea târziu, el moare în spitalul din Palatul Regal din Bucureşti în ziua de 9 noiembrie 1916. Era după generalul Praporgescu al doilea general căzut pe câmpul de onoare. Luptele din Valea Jiului s-au încheiat în ziua de 27 octombrie cu victoria românilor. Biruinţa de la Jiu a hotărât pe moment, nu numai soarta unei bătălii şi a unui oraş, ci soarta războiului şi a ţării.

Bătălia de la Jiu este, după cea de la Oituz, a doua mare victorie pe care Românii au câştigat-o împotriva puternicului duşman. Înfrângerea de la Jiu încheie şirul celei dintâi sforţări făcute de vrăjmaş pentru a pune mâna pe trecători. Ofensiva începută de Falkenhayn şi de Arz la 11 octombrie, se sfârşeşte la 28 octombrie cu un fiasco total.

Cu o experienţă în plus Falkenhayn se pregătea pentru a doua bătălie a trecătorilor. La 10 noiembrie a început a doua bătălie de la Oituz. Luptele au continuat până la 18 noiembrie 1916, dar izbânda a fost de partea românilor. În sectorul Bratocea-Buzău luptele s-au dat în perioada 31 octombrie – 9 noiembrie, dar inamicul nu a reuşit să străpungă frontul român. La 10 noiembrie generalul Morgen a început bătălia de la Câmpulung. Concomitent inamicul atacă pe Valea Prahovei din 26 octombrie până la sfârşitul lunii noiembrie fără a reuşi să străpungă frontul român. La 10 noiembrie generalul Morgen a început bătălia de la Câmpulung. Trupele române se retrag înspre Târgovişte, iar inamicul întră în ziua de 29 noiembrie în Câmpulungul evacuat de români. Timp de 45 de zile, un inamic puternic, bine înarmat şi special echipat, s-a epuizat în sforţări sterile, fără să reuşească a sparge zidul de stâncă pe care i-l opuneau piepturile româneşti.

În timpul aceasta, grupul Krafft se întărise considerabil prin ajutoarele sosite, pe când frontul român care se întindea pe o suprafaţă foarte mare, se subţiase mult. Sprijinit pe această superioritate de efective, dispunând de trupe excelente ca alpinii bavarezi şi austrieci, perfect pregătite pentru războiul în munţi, cu o artilerie formidabilă, primind şi automobile blindate şi mortiere de calibru mare, Krafft reîncepe a doua ofensivă din Valea Oltului în 24 octombrie. Cu toată rezistenţa eroică a trupelor române, la sfârşitul lunii noiembrie Valea Oltului a ajuns în mâna germanilor. Au trecut două luni din ziua în care Falkenhayn pornise bătălia de la Sibiu, care trebuia să-i deschidă îndată pasul Turnul Roşu şi drumul Oltului. I-au trebuit însă două luni de lupte grele, pentru ca soldaţii Kaiserului german să poată trece în toată voia pe vechiul drum străbătut de atâtea armate cotropitoare.

Oltul, care de-a lungul veacurilor a răsfrânt în apele sale, rând pe rând, aquilele romane, panaşele ungurilor, iataganele turceşti, iar acum oglindea coiful cu ţepuşe ale germanului, loveşte mai năvalnic „zidul vechi al mănăstirii” Cozia şi povesteşte umbrei sfinte istoria tristă a neamului care-şi pregăteşte înălţarea prin jertfă şi durere.

După mai bine de cinci veacuri, treceau din nou pe Valea Oltului soldaţi din neamul acelora, care luptaseră ca tovarăşi de arme, alături de oştenii români. Cavalerii lui Frederic de Zolern, îmbrăcaţi în armuri şi cu crucea pe piept, veniseră la 1396, într-un avânt de jertfire, să apere creştinătatea, la Nicopole, alături de floarea nobilimii franceze şi de oştenii lui Mircea, împotriva semilunei ce se înălţa cotropitoare. Iată că în 1916, acum o sută de ani, mirosind pradă bogată, veneau lacomi să sugrume pe strănepoţii foştilor lor camarazi de arme, care îşi apărau ţara şi neamul. Vremea schimbă sufletele popoarelor, ca şi pe ale indivizilor.

Intrând în străvechea capitală a celor dintâi Basarabi comandantul german, din ordinul Kaizerului, a depus o coroană pe mormântul Regelui Carol, în catedrala din Curtea de Argeş. Trei zile mai târziu, avangardele grupului Krafft intrau în Piteşti.

Comandamentul german pregătea concomitent cu luptele de pe Olt o nouă ofensivă în stil mare, cu o metodă şi minuţiozitate catacteristic germană pe Valea Jiului. Comanda întregului grup, cu un total de peste 80.000 de militari, cea mai impozantă forţă care operase până acum pe frontul carpatic, a fost încredinţată generalului Kühne. Concentrarea formidabilei armate a lui Kühne se făcuse cu atâta discreţie, încât ai noştri au fost luaţi prin surprindere.

În ziua de 11 noiembrie, un uragan de foc s-a dezlănţuit din gurile a peste 250 de tunuri, de toate calibrele, asupra poziţiilor româneşti. Cu asemenea forţe Falkenhayn reuşise să rupă linia frontului român, şi să străpungă Valea Jiului. În situaţia critică în care se aflau românii, au conceput bătălia de la Târgu Jiu din 16-17 noiembrie. Desfăşurată în condiţii de totală inferioritate, am fost învinşi, iar puhoiul german înainta pe teritoriul Olteniei, la 21 noiembrie inamicul ocupa Craiova. Pământul Olteniei, ţinutul românismului celui mai vechi, mai curat şi mai mândru, obârşia energiilor româneşti, primea cel dintâi insulta copitelor cailor năvălitorului. Catastrofa României începuse. La Jiu se produsese spărtura, iar la Olt, zăgazul abia se mai ţinea.

În această situaţie România a solicitat ajutor de la aliaţi. Aceştia au promis multe, dar în realitate ajutorul rus se lăsa aşteptat. Brătianu, cu multă amărăciune, exprima reprezentantului rus urmările fatale ale inacţiunii trupelor ruse. Zece corpuri de armată ruseşti stăteau cu arma la picior, fără a interveni în lupte. Ideea rusească a triumfat, ei solicitau sacrificarea teritoriului românesc în interesul desfăşurărilor strategice viitoare, necesitate de operaţiile războiului european. Armata română va trebui să apuce pe drumul calvarului său. La 23 noiembrie inamicul a ocupat oraşul Caracal apoi oraşele Râmnicu Vâlcea, Slatina, iar pe 27 noiembrie linia Oltului căzuse, invazia duşmană îşi urma cursul, nestânjenită de niciun obstacol serios.

Unul din cele mai impresionante acte ale tragediei române a avut loc dincolo de Olt, unde odiseea grupului de la Cerna a rămas în istorie. Acest grup dând dovadă de un eroism demn de subliniat, şi-a făcut datoria apărând oraşul Turnu Severin, învingându-i pe unguri şi pe austrieci. Rămas izolat, fiind înconjurat din toate părţile de duşmani, a ajuns un detaşament „fantomă”, şi-a început aventura retragerii printre inamic pentru a face joncţiunea cu trupele române, sfârşind cu capitularea.

Ioan Galdea

Se continuă

 

Autor Redactia 15 Aprilie 2016, 09:00 Atitudini
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii