140 de ani de la Războiul de Independenţă al României (II)

De Redactia 20 Martie 2017, 13:39 Atitudini

Ceasul istoriei bătuse însă şi pentru împlinirea marelui act visat atâtea secole de neamul românesc, obţinerea independenţei depline faţă de Imperiul Otoman. Marele eveniment a avut loc în după-amiaza zilei de 9 mai 1877. Vestea că în ziua aceea parlamentul avea să proclame independenţa s-a răspândit ca fulgerul în rândul populaţiei. La ora 13:30 într-o atmosferă solemnă s-au deschis lucrările acelei şedinţe istorice care încununa strălucit secole de luptă şi jertfe pentru păstrarea fiinţei naţionale şi statale româneşti, în incintă era prezentă întreaga conducere a României.

De la tribună, Mihail Kogălniceanu a găsit alese cuvinte pentru a evoca virtuţile militare ale românilor, pentru a omagia armata română care era chemată să pecetluiască, prin lupta şi jertfele ei, actul Independenţei României. Actul de la 9 mai 1877, rezultat din propria voinţă a poporului român, a pus puterile garante în faţa unui fapt împlinit. Chiar din primele ştiri primite de la Paris, Berlin, Viena, Londra, St. Petersburg guvernul român s-a putut convinge că actul proclamării independenţei nu găsise ecou favorabil la nici una din marile puteri. Aceasta l-a determinat pe ministrul de Externe Kogălniceanu să ceară agenţilor diplomatici acreditaţi în statele respective, printr-o notă circulară din 22 mai / 3 iunie 1877, de a face demersuri stăruitoare pentru a obţine, dacă nu recunoaşterea imediată a actului de la 9 mai, cel puţin o atitudine mai binevoitoare şi „promisiuni liniştitoare” pentru viitorul politic al României.

Sub direcţia premierului Ion C. Brătianu şi a ministrului de Externe M. Kogălniceanu diplomaţia românească a acţionat în lunile următoare cu preseverenţă şi elasticitate pentru a crea condiţii cât mai prielnice ţării noastre în perspectiva deciziilor care aveau să fie adoptate la Conferinţa de Pace.

La 22 aprilie / 4 mai s-a ajuns la o înţelegere verbală finalizată între primul ministru român şi comandantul de căpetenie al armatei ruse pentru departajarea eforturilor celor două oştiri: armata română s-a concentrat în Oltenia, revenindu-i ca misiune principală în etapa respectivă, asigurarea sectorului Dunării cuprins între Vîrciorova şi gura Oltului, iar trupele ruse au primit sectorul fluvial în aval până la vărsarea Dunării în mare. Cartierul General al armatei române a fost instalat la Poiana Mare.

Trecerea Dunării de către trupele ruse a început la 14/26 iunie 1877 pe la Zimnicea-Şiştov, după care marele duce Nicolae şi-a împărţit forţele în trei armate. În ziua de 4/15 iulie 1877 trupele ruse au reuşit să cucerească cetatea Nicopole, după care s-au îndreptat spre Plevna. Trupele otomane sub comanda lui Osman Paşa, care apărau Plevna au primit serioase întăriri de la Vidin. Prima bătălie pentru cucerirea Plevnei din 8-9/20-21 iulie 1877 s-a încheiat dezastruos pentru trupele ruse. La insistenţele marelui duce, generalul Krudner a transmis ordinul către generalul Manu, comandantul Diviziei 4 Române, de a prelua garnizoana Nicopole şi paza prizonierilor, dar a primit din partea generalului român un refuz categoric.

În contextul pregătirilor intense făcute pentru declanşarea celei de-a doua bătălii de la Plevna, marele duce Nicolae şi ţarul Alexandru al II-ea au făcut din nou apel la domnitorul Carol pentru a consimţi ca Divizia 4 Română să preia garnizoana Nicopole. Având în vedere dificultăţile trupelor ruse din Balcani şi, mai ales perspectiva unei răsturnări de situaţie care ar fi putut să se repercuteze grav asupra României, partea românească s-a decis să răspundă pozitiv noului apel al ţarului, fără a mai aştepta reglementările pe care le impunea cooperarea militară a celor două armate. Dar generalii ruşi nu au primit cu plăcere sosirea trupelor române, declarând că „trupele române nu vor constitui decât o povară în plus, nefiind de niciun folos”.

Trecerea Diviziei 4 Române la sud de Dunăre a început la 17/29 iunie 1877, luând în primire garnizoana Nicopole şi împrejurimile. A doua bătălie pentru cucerirea Plevnei din 18/30 iulie 1877 a depăşit cu mult pe prima în amploare şi dramatism. Valurile atacatoare ale ruşilor s-au izbit de zidul de foc al redutelor otomane. La sfârşitul luptelor, generalul Krudner de-abia a mai putut să-şi adune rămăşiţele trupelor sale. Cea mai puternică redută s-a dovedit a fi Griviţa. Trupele ruse se aflau în pericol, în caz de ofensivă a otomanilor riscau să fie aruncate în Dunăre.

În urma celei de a doua bătălii de la Plevna situaţia pe teatrul de război din Balcani s-a complicat. Acei oameni politici şi comandanţi ruşi care anterior se arătaseră ostili ideii unei alianţe cu România au fost determinaţi de împrejurări să privească cu mai multă luciditate situaţia şi să îşi depăşească resentimentele şi prejudecăţile. „Vino în ajutor, treci Dunărea pe unde vrei, în ce condiţii vrei, turcii ne prăpădesc, cauza creştinătăţii e pierdută!”, aşa suna vocea marelui duce Nicolae, comandantul armatelor ruseşti, încolţite de Osman Paşa la Plevna, ameninţate să fie aruncate în Dunăre, el implora de la domnitorul Carol al României, mâna de ajutor salvatoare.

Cartierul General Român a dispus reorganizarea armatei române în vederea operaţiunilor de la sud de Dunăre. Reprezentanţii României au cerut ca trupele române destinate operaţiilor din Balcani să lupte sub comandament propriu şi într-o zonă distinctă, potrivit unor planuri care să fie concertate cu cele ruse. Alegerea ca punct de trecere peste Dunăre a Zonei Siliştioara (pe malul românesc) – Măgura (pe cel deţinut de otomani) s-a făcut în urma unor ample recunoaşteri. La 12/24 august 1877 s-a început forţarea Dunării, trupele române  ocupând dispozitiv de luptă în zona Rahova, Vidin, Isker, în frunte cu domnitorul Carol.

În zilele de 16, 17 / 28, 29 august ţarul Alexandru al II-lea şi marele duce Nicolae au făcut o primire deosebit de cordială şefului statului român, Carol, informându-l detaliat asupra desfăşurării operaţiilor militare în Balcani. În ziua de 19/31 august 1877 a fost convocat la Corabia, un Consiliu de Război care, pe baza analizei situaţiei militare din Balcani şi a acordului de a coopera cu trupele ruse, a hotărât ca şi celelalte trupe ale Armatei de operaţii să treacă imediat peste Dunăre şi să se concentreze la Plevna.

În dimineaţa zilei de 26 august / 7 septembrie 1877 trupele române şi ruse de la Plevna au început pregătirea de artilerie a celei de a treia bătălii cu 146 de guri de foc, care a ţinut patru zile. Atacul general asupra Plevnei a început pe 30 august / 11 septembrie 1877, iar a doua zi armata română a repurtat unicul succes statornic al zilei cucerind reduta Graviţa. Aici şi-au pierdut viaţa maiorul George Şonţu, căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu, căpitanul Alexandru Panu, locotenentul Chivu Stănescu, locotenentul Mihail Şurcă, sublocotenentul Nicolae Nancovici, şi alţii. Pentru succesul şi bravura dovedită în această bătălie armata română a fost felicitată de ţarul Rusiei, decorând pe domnitorul Carol al României, pe generalul Alexandru Cernat şi pe maiorul Candiano Popescu cu ordinul „Sf. Gheorghe”. Aprecieri elogioase la adresa armatei române au făcut numeroşi ataşaţi militari şi corespondenţi de presă străini, francezi, austrieci, danezi, englezi, finlandezi, italieni, spanioli, americani.

La 1/13 septembrie 1877 împăratul Alexandru al II-lea a convocat la Plevna, pe câmpul de bătălie, un Consiliu de Război. Domnitorul Carol s-a pronunţat ca trupele să rămână în faţa Plevnei şi să se înceapă încercuirea Plevnei. Trupele române, în perioada 6/18 septembrie la 7/19 octombrie au dus lupte grele pentru a se apropia şi cuceri reduta Griviţa nr. 2. Trupele ruse împreună cu cele române au reuşit operaţiunea de încercuire a Plevnei, care a durat până la 28 noiembrie / 10 decembrie 1877, în această situaţie capitularea grupării otomane de la Plevna devenise o chestiune de zile.

Bătălia dată pentru Rahova a avut ca un episod notabil o înfruntare terestro-navală în care partea română a ţinut să scoată din acţiune monitorul otoman „Podgoriţa”. După trei zile de lupte, trupele române intră în Rahova pe 9/21 noiembrie 1877. Populaţia bulgară a făcut o călduroasă primire bravilor ostaşi români. Generalul Lupu împreună cu arhimandritul Constantin şi cu notabilităţile oraşului a soluţionat problema administrării Rahovei, producând o mare satisfacţie în rândurile locuitorilor bulgari. Marele duce Nicolae, într-o scrisoare adresată domnitorului Carol al României la 18/30 noiembrie 1877, făcea următoarele aprecieri: „Binevoiţi a-mi permite să repet cu această ocazie  că am fost totdeauna fericit să recunosc bravura şi calităţile solide militare ale armatei române. Izbânda de la Rahova e întru totul a armatelor române”.

Situaţia forţelor otomane încercuite la Plevna devenise critică, de aceea au început pregătirile în scopul spargerii blocadei. În strânsă cooperare trupele ruso-române au acţionat pentru a împiedica gruparea otomană să iasă din încercuire, pregătind a patra bătălie pentru cucerirea Plevnei şi capitularea grupării otomane. Tentativa lui Osman Paşa de a sparge încercuirea şi de a-şi retrage gruparea spre Sofia eşuase. Într-un mic canton de lângă şoseaua spre Sofia, unde fusese transportat şi adăpostit de către însoţitorii săi, Osman Paşa s-a decis, în sfârşit, să capituleze. Un ofiţer turc, cu fonion alb, s-a prezentat la colonelul Mihail Christodulo Cerchez şi i-a comunicat, în limba franceză, că muşirul dorea să trateze condiţiile capitulării. Sosit în sărăcăcioasa colibă, colonelul Cerchez îi răspunde că n-are în privinţa aceasta instrucţiuni şi că va trimite a lua ordinele căpeteniei Armatei de vest. Peste o jumătate de oră de la predarea lui Osman Paşa, generalul A.P. Strukov s-a prezentat şi a cerut ca predarea armatei otomane să se facă fără condiţii. Aflat într-o situaţie fără ieşire, Osman Paşa a acceptat şi a dat apoi generalului Ganeţki, sosit între timp, sabia, la 28 noiembrie / 10 decembrie 1877.

În ziua de 28 noiembrie / 10 decembrie, la ora 15 domnitorul Carol al României, înconjurat de Statul major român, a intrat în Plevna, unde a venit şi marele duce Nicolae. Aici pe şosea, ei au avut prima întâlnire cu muşirul care, escortat de două escadroane, unul român şi altul rus, era transportat spre comandamentul aliat. Capitularea armatei otomane de la Plevna a generat o atmosferă de nestăvilit, entuzuiasm în rândul forţelor aliate şi a prilejuit emoţionante manifestări spontane ale camaraderiei de arme statornicite între ostaşii români şi ruşi.

Însemnătatea hotărâtoare a victoriei repurtate de armatele română şi rusă la Plevna a fost relevată unanim în istoriografia şi memorialistica războiului din 1877 – 1878. Căderea Plevnei a fost un mare eveniment al războiului, deoarece împreună cu acest oraş a căzut cea din urmă stavilă pusă mersului triumfător al armatelor ruseşti în Turcia şi spre Constantinopol.

Pentru români victoria de la Plevna s-a încrustat în conştiinţa naţională alături de faptele de arme cele mai glorioase ale trecutului, comparabilă cu marile biruinţe de la Posada, Rovine, Vaslui, Călugăreni, Şelimbăr.

În ziua de 30 noiembrie / 12 decembrie la Poradim a avut loc un Consiliu de Război, la care au participat ţarul Alexandru al II-lea, marele duce Nicolae, domnitorul Carol, comandanţi de armate, care au decis ca operaţiunile militare să fie continuate cu toate forţele. Acesta a fost ultimul Consiliu de Război comun al reprezentanţilor celor două state. Ţarul Alexandru al II-lea, la 3/15 decembrie şi domnitorul Carol la 10/22 decembrie, au părăsit zona Plevnei pentru a reveni în ţările lor. Armata română, la 9/21 ianuarie 1879 a încheiat operaţiunea de încercuire a Vidinului, iar la 11/23 februarie 1878 garnizoana otomană din Vidin a capitulat, iar a doua zi trupele române intră victorioase în cetatea Vidinului, după care ocupă şi cetatea Belogradcik. După succesele obţinute de trupele româno-ruse şi situaţia critică în care se găseau otomanii, a început o nouă fază a războiului eliberator dus de Serbia şi Muntenegru.

Tratativele ruso-turceşti au început la 5 / 17 ianuarie 1878, în localitatea Kazanlik şi s-au încheiat la 19/31 ianuarie în Adrianopol, care fusese între timp ocupat de armata rusă. România nu a fost invitată la aceste discuţii. În acest climat a sosit la Bucureşti cererea oficială a Rusiei de a încorpora din nou cele trei judeţe din sudul Basarabiei, care fuseseră reintegrate României ca urmare a prevederilor tratatului de la Paris din 1856. La 18 februarie / 2 martie 1878 reprezentanţii Rusiei şi Turciei au parafat în localitatea San Ştefano de lângă Constantinopol, textul tratatului de pace. Tratatul cuprindea 29 de articole, din care 6 se refereau nemijlocit la România, iar 8 aveau tangenţă cu interesele ei.

O importanţă majoră pentru poporul nostru prezena articolul 5, care stipula: „Sublima Poartă recunoaşte independenţa României; aceasta va valorifica drepturile sale la o despăgubire ce va urma să fie dezbătută între ambele părţi. Până la încheierea unui tratat direct între Turcia şi România, supuşii români se vor bucura în Turcia de toate drepturile asigurate supuşilor celorlalte puteri europene”.

Conform articolului 19, Poarta era obligată la indemnizaţii de război faţă de Rusia însumând 1.410.000.000 de ruble. Luând în consideraţie greutăţile financiare ale Imperiului Otoman şi în acord cu dorinţa acestuia, Rusia „consimţea” ca plata pentru o mare parte din sumele datorate de Poartă să fie înlocuită prin cesiuni teritoriale. În Europa erau vizate districtele (cazalele) Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Măcin, Babadag, Hîrşova, Kiustenge şi Medgidia împreună cu insulele din Deltă şi Insula Şerpilor”. „Nedorind să îşi anexeze acest teritoriu şi nici insulele din Deltă, Rusia şi-a rezervat „facultatea” de a le schimba cu partea Basarabiei detaşată la 1856”.

În acest climat s-a ajuns la convocarea Congresului de la Berlin, ale cărui lucrări s-au desfăşurat între 1/13 iunie şi 1/13 iulie 1878. La congres au luat parte reprezentanţii Germaniei, Austro-Ungariei, Rusiei, Franţei, Marii Britanii, Turciei şi Italiei, cele 7 mari puteri. Cererea guvernului român ca ţara noastră să fie reprezentată la congres a fost respinsă. După stăruitoare insistenţe s-a admis ca primul ministru Ion C. Brătianu şi ministrul de Externe M. Kogălniceanu să-şi expună, în cadrul celei de a zecea şedinţe din 19 iunie / 1 iulie, punctul de vedere asupra problemelor care vizau nemijlocit interesele României.

Articolul 43 al tratatului a înscris recunoaşterea independenţei depline a României, ceea ce marca încheierea cu succes a eforturilor poporului nostru închinate consacrării pe plan internaţional a actului său de voinţă din 9 mai 1877. Revenirea străvechiului pământ românesc al Dobrogei la patria mamă a fost statuată în articolul 46, care a fixat frontiera dobrogeană între Dunăre şi mare pe un traseu „care plecând de la răsărit de Silistra răspunde în Marea Neagră, la miazăzi de Mangalia.” Parlamentul român, în urma unor dezbateri care au relevat din nou rezervele unanime faţă de prevederile ce contraveneau drepturilor istorice, a ratificat în octombrie 1878 tratatul de la Berlin.

Ioan Galdea

 

Autor Redactia 20 Martie 2017, 13:39 Atitudini
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii