O carte document, un manual de istorie: Fereste-ma, Doamne, de prieteni (partea a II-a)

De Redactia 11 Octombrie 2013, 12:49 Atitudini
O alta problema serioasa a fost creata de reintrarea României în razboi de partea Aliatilor, dupa ce fortele germane au început sa bombardeze Bucurestiul, pe 24 august 1944. Acest fapt a fost considerat de Moscova un rau necesar, dar util, pentru ca puterea armatei române era prea mare ca sa fie lasata acasa si destul de importanta ca sa poata da un ajutor serios mai departe în razboi.

România a trimis pe front 538.536 militari si a suferit 167.525 de pierderi în campania de 8 luni, un efort militar care l-a depasit pe cel al aliatului francez sau chiar si pe cel al Italiei cobeligerante. Contributia militara la cauza aliata s-a situat  pe locul patru pentru întreaga  perioada  a razboiului, depasita numai de URSS, Marea Britanie si SUA, si ar fi trebuit sa îi aduca statutul de stat cobeligerant.

Cobeligeranta i-ar fi adus un loc la masa negocierilor, lucru pe care autoritatile sovietice, ca si predecesorii  rusi  la  1878 si 1918, au luptat sa–l evite cu orice pret. De aceea, au pus veto la propunerile aliate de acordare a cobeligerantei si au impus un embargo asupra discutiilor referitoare la contributia militara a Romaniei, care a ramas în vigoare un sfert de secol.

Din nou, Transilvania a parut o moneda de schimb acceptabila pentru cobeligeranta care, data fiind prezenta covârsitoare a fortelor militare sovietice în tara, nu ar fi putut avea consecinte prea mari. Si distragerea atentiei de la eforturile de a schimba compozitia etnica din Basarabia si Bucovina de Nord se poate sa fi fost o cauza a sprijinului oferit de Moscova pretentiilor Ungariei.

Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial guvernul Rakosi-Nagy a aprobat operatiunile de infiltrare împotriva PCR. Agitatia si propaganda maghiara au continuat pe ideea ca Transilvania se va întoarce curând la Ungaria. Aceasta propaganda a fost în permanenta sprijinita de Moscova, având ca scop distrugerea identitatii statului român independent.

Moscova urmarea cu viu interes lupta din interiorul PCR, unde doar câtiva lideri erau patrioti si care luptau pentru interesul national si pentru românitate. Acestia erau Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza, I.Gh. Maurer si Nicolae Ceausescu, care pot fi numiti „cei patru muschetari” ai României din perioada Razboiului Rece, când Blocul Sovietic strivea ca o carapace România.

Cei patru nu au tradat niciodata interesul national, de aceea în repetate rânduri agentii sovietici au încercat sa-i înlocuiasca, suprime si chiar sa-i asasineze. Ceilalti din conducere, fie erau cetateni straini, fie erau români, dar erau recrutati de KGB si erau loiali Moscovei si Budapestei, (KGB, Comitetul sovietic pentru Securitatea Statului).

În aceasta situatie România avea un statut de tara ocupata, armata sovietica era pe tot cuprinsul tarii, comisarii sovietici erau adevaratii stapâni, iar conducerea tarii, peste 95%, era fidela Moscovei si Budapestei.

Din conducerea tarii faceau parte (pe lânga cei patru): Ana Pauker, Vasile Luca, Alexandru Moghioros, Ghizela Vass, Emil Bodnaras, Petre Borila, Valter Roman, Chivu Stoica, Leontin Salajan, Alexandru Draghici, Teohari Georgescu, Leonte Rautu, Corneliu Manescu, Iosif Chisinevschi, Alexandru Bârladeanu, Silviu Brucan s.a., multi dintre acestia erau agenti cominternisti, fie ca reprezentau ”Biroul Moscova” sau alte factiuni, toti raportau Moscovei, independent de conducerea lui Gheorghiu-Dej.
                    
Când  Gheorghiu-Dej a reusit sa elimine "Biroul Moscova" din conducerea României, Stalin imediat a raspuns cu  agresivitate prin înfiintarea Regiunii Autonome Maghiare (RAM,1952-1960), institutionalizând statutul de facto de protectorat al Moscovei. Proiectul de Constitutie trimis la Moscova, în 1952, a fost „reformulat de Stalin si Molotov” în sensul înfiintarii RAM. Stalin nu recunostea România ca un stat unitar si a mai solicitat ca în Constitutie sa fie introdus un „preambul” în care sa se specifice ca România îsi datora existenta „istoricei victorii a Uniunii Sovietice” si „eliberarii de catre glorioasa armata sovietica”. Si astazi mai sunt unii care lupta pentru ca România sa nu mai fie stat unitar, pentru a putea fi realizata federalizarea tarii.

Înca o data, oficialitatilor locale române li se cerea sa-si paraseasca posturile, în timp ce le lua locul noua conducere maghiara, numita de adjunctul ministrului de Interne, ungurul Janos  Vincze (Ion Vinte). În aceasta situatie românii au devenit "strainii insultati sau amenintati public", iar Bucurestiul nu era capabil sa intervina în vreun fel.
  
Lajos Csupor, conducator al RAM de-a lungul întregii sale existente a mentinut un contact strâns cu reprezentantii militari si cu consulul sovietic la Cluj, ofiter KGB, precum si cu diplomatii maghiari. „Mica Ungarie” creata de Stalin nu a întarit nici loialitatea maghiara fata de România si nici nu a linistit Budapesta, deoarece aceasta vroia toata Transilvania, care era considerata inima Ungariei, scutul natiunii maghiare, fortareata salvarii Ungariei.

Între 1950 si 1952, Leonid Brejnev, ca prim-secretar al Moldovei a avut mandatul specific de a încorpora fostul teritoriu românesc în Uniunea Sovietica si de sovietizare (rusificare) a populatiei moldovenesti. Pentru aceasta, Brejnev a trecut la o noua serie de lichidari si deportari care au redus populatia româneasca cu 250.000, aducându-i lui Brejnev porecla „Macelarul Moldovei”, fiind ajutat de Beria, Malenkov si Suslov, iar Stalin a reconfigurat granitele RSS Moldova, teritorii românesti intrând în componenta Ucrainei.

La 7 martie 1953, la numai doua zile dupa moartea lui Stalin, Gheorghiu-Dej a dat dispozitii pentru ca toti consilierii sovietici care controlau economia sa plece, iar la mijlocul anului 1954, România a devenit primul membru al Blocului Sovietic care si-a „rascumparat” Sovromurile, cu exceptia a doua Sovromuri, rascumparate în 1957.

În anul 1955 a fost înfiintat Tratatul de la Varsovia, pentru a da riposta cuvenita Pactului NATO. Aproape toti ofiterii sovietici detasati în tara în cadrul misiunilor de consultanta si ale Tratatului erau membri GRU (Serviciul de Informatii Militare sovietic).

Pe lânga Bucuresti, Serviciul de Informatii al armatei sovietice îsi conducea retelele si din Iasi, în Moldova, si din Constanta, în Dobrogea, acolo unde GRU crease o vasta structura organizationala, în primii ani de ocupatie, când fortele sovietice izolasera complet aceaste doua regiuni de restul României, scopul final fiind încorporarea acestor regiuni la Uniunea Sovietica.

Primul serviciu de informatii (Directia Generala de Siguranta si Protectie: DGSP) a fost înfiintat în anul 1948 si condus de trei ofiteri sovietici MGB (Securitatea de Stat Sovietica) si KGB: directorul Pantelei „Pantius” Bodnarenko, sub numele conspirativ Gheorghe Pintilie si de doi adjuncti Alexandru Nicolschi, un feroce basarabean rusofil si Vladimir Mazurov (Mazuru), ucrainean din Bucovina, toti dusmani ai românilor.

Serviciul de informatii externe (Directia de Informatii Externe: DIE), fondat în 1951, sub  îndrumarea lui Saharovski, era din punct de vedere organizational, copia fidela a serviciului sovietic de informatii externe. Conducerea era compusa aproape în întregime din ofiteri rusi, unguri, bulgari, ucraineni si germani, care nu detinusera pâna atunci cetatenia româna si care acumulasera experienta în serviciul Cominternului.

Primul sef al DIE a fost Vasili Vulko (Vasile Vâlcu), comunist bulgar, iar ca adjuncti ucraineanul Mihail Gavriliuk si ungurul Wilhelm Einhorn. Au mai activat ungurul Adalbert Iszaek, ucraineanul Piotr Gonciaruk (Petre Popescu din cadrul NKVD) si agentul GRU, Serghei Niconov (Sergiu Nicolau), primul sef al Directiei de Informatii a Armatei.

Atât DGSP, cât  si DIE aveau scopul de a lupta direct împotriva interesului national, suprimarea organizatiilor emigrantilor români, cu scopul de a le distruge. ARLUS (Asociata Româna pentru Strângerea Legaturilor cu Uniunea Sovietica), condusa de sovietici, avea rolul de a sovietiza cultura româna. Asa s-a reusit lichidarea intelectualitatii romanesti.

În anul 1956 a izbucnit criza din Ungaria, urmata de invazia sovietica si schimbarea lui Imre Nagy, ucis în 1957, cu Janos Kadar, numit la conducerea PCM. La cererea sovieto-ungara, România a trimis imediat la Budapesta 2000 de activisti de etnie maghiara pentru a ajuta la reconstructia partidului. Rezultatul a fost benefic României, pentru prima data dupa razboi, Moscova a permis contactul între românii din dreapta si din stânga Prutului (2 milioane de români) sa se vada dupa 10 ani. De atunci si pâna în 1959, Chisinaul a sustinut ca R.S.S Moldova are cele mai apropiate relatii cu România.

În 1958 Kadar a vizitat România si a declarat ca Ungaria nu avea nici o pretentie teritoriala asupra României, aceasta a fost prima si ultima declaratie amicala a unui lider comunist ungar.

La 31 octombrie 1956 România a solicitat Moscovei retragerea trupelor si a consultantilor. Acest fapt s-a reusit în 1958, a fost considerat o mare victorie a Bucurestiului, dar si o mare greseala a Moscovei, fiind acuzate serviciile de informatii, ceea ce a dus la caderea lui Serov. KGB si majoritatea liderilor de partid sovietici au privit decizia lui Hrusciov de retragere a trupelor sovietice din România, ca pe cea mai mare greseala a Moscovei. Retragerea trupelor din România avea sa blocheze planurile sovieticilor de integrare economica est-europeana si va dejuca integrarea militara a Blocului.

Contramasurile au aparut imediat, Moscova a închis granita dintre România si R.S.S Moldova, contactele politice si culturale fiind considerate "deviationism nationalist". 1959 a fost ultimul an în care Chisinaul s-a referit la relatiile sale cu Bucurestiul ca fiind "deosebit de apropiate". Scriitorii, lingvistii, etnologii si antropologii moldoveni care îndraznisera sa recunoasca similaritati cu cultura româna au fost acuzati de "propaganda nationalista", iar unii dintre ei au platit cu viata. Din acel moment, Moscova s-a asigurat ca Ungaria si Bulgaria sa mentina cele mai apropiate relatii cu Chisinaul, ca mijloc de eliminare a influentei românesti, iar R.S.S Moldova a fost transformata într-o baza pentru operatiunile clandestine împotriva României.

De atunci Hrusciov s-a plâns ca "în România, si chiar în rândul PCR, se dezvoltau atitudini distructive nationaliste si antisovietice, care trebuiau taiate de la radacina", înainte de a adresa injurii la adresa poporului român, pe care l-a numit "nu o natiune, ci o târfa", iar altadata a afirmat: "acesti mamaliznikii (români) sunt o curva", chiar si Stalin s-a suparat de câteva ori pe români, numindu-i "nemernici". Acestea sunt numai câteva exemple cu care "prietenii” nostri de la Moscova ne alintau în perioada când sperau ca România sa devina "republica sovietica”.

Faptul ca România a avut relatii bune cu Iugoslavia lui Tito, cu Albania, cu China si s-a opus atât anexarii Berlinului de Vest Blocului Sovietic cât si construirii Zidului Berlinului au fost considerate ofensa prin care s-a insultat si sfidat Moscova.

Masurile împotriva României au fost luate prin serviciile de informatii, astfel Kremlinul a reusit alarmarea si mobilizarea fortelor armate române (si altele din Tratat), fara sa stie conducerea tarii, prin intermediul agentilor locali ai Moscovei - conducerea ministerului apararii si comandantii recrutati de KGB si instruiti în URSS.

Ca reactie imediata, Bucurestiul a grabit o epurare în masa a corpului de ofiteri din armata si din serviciul de informatii. 1961 a fost ultimul an în care DSS (Departamentul Securitatii Statului din România) si-a trimis agentii de informatii la Institutul Felix Dzerjinsky din Moscova al KGB pentru instruire.

România a reactionat sever la noile afirmatii potrivit carora armata sovietica eliberase Bucurestiul în al Doilea Razboi Mondial si, în mod surprinzator, a avut câstig de cauza, punctul sau de vedere fiind recunoscut pâna la sfârsitul anilor`70 în publicatiile istorice ale armatei sovietice.

În anul 1962, Gheorghiu-Dej a dispus eliminarea consultantilor sovietici pe probleme de informatii. Moscova a reactionat dur, Kremlinul a trimis un avertisment prin intermediul directorului KGB, V. Semiceastni omologului sau de la DSS,iar Hrusciov a dat dispozitii celorlalti lideri ai Blocului Sovietic de a-si limita "schimburile de informatii cu românii", adâncind procesul de izolare al României, ce a continuat pâna în 1989.

Statele din Occident au apreciat pozitia României ca fiind curajoasa, ca si pe liderul român Gheorghiu-Dej.

Începând cu anul 1963 Bucurestiul s-a angajat într-un amplu program de derusificare, incluzând institutii sovietice culturale, biblioteci, departamente lingvistice si "asociatii de prietenie" raspândite în tara. În toamna anului 1963, Kremlinul a ripostat, punând la cale diverse atentate, iar cel putin o tentativa de asasinat, împotriva lui Gheorghiu-Dej, cu scopul eliminarii acestuia.

Ce n-au reusit sovieticii în 1963, împotriva lui Gheorghiu-Dej, aveau sa reuseasca în 1965. Hrusciov începuse deja sa-si faca griji serioase în privinta posibilitatii "pierderii României". Ofensiva extinsa desfasurata de Moscova împotriva României includea atacuri împotriva conducerii si amenintari cu reconfigurarea granitelor dar si atacuri împotriva identitatii poporului român, ceea ce au determinat autoritatile de la Bucuresti sa se ralieze politicilor strategice occidentale.

Tentativa de mobilizare generala din timpul crizei rachetelor din Cuba a determinat autoritatile de la Bucuresti sa restabileasca imediat controlul national exclusiv asupra fortelor sale armate. În 1963, presedintele John F. Kennedy a declarat faptul ca SUA "sunt dispuse sa sustina decizia României de a urma o cale independenta”. Imediat, Gheorghiu-Dej i-a transmis presedintelui Kennedy, ca România nu sustinea decizia sovietica privind amplasarea de rachete si nu va participa la nici un conflict armat provocat de Moscova.

Aceasta declaratie a suparat din nou Moscova. Prin aceasta actiune fara precedent, România anunta ca nu va participa la pregatirile de ofensiva sovietice sau la transformarea Tratatului de la Varsovia dintr-o alianta defensiva într-una ofensiva, transformare începuta înca din 1962. De asemenea România a refuzat sa îndeplineasca cererea sovieticilor privind majorarea bugetului militar.

În anul 1964 România a facut un pas mare spre independenta, realizând o relaxare prudenta a controlului politic, eliberarea unui numar mare de detinuti politici si sa arate mai multa toleranta în privinta raspândirii artei si culturii occidentale si a discutiilor pe marginea acestora.

Manifestarile de independenta nu numai ca sfidau Moscova si "împiedicau planurile Blocului Sovietic de a integra economiile sovietice si ale statelor-satelit” si refuzau deschis "sa urmeze linia sovietica” în probleme de politica externa si de securitate care serveau influentei si expansiunii sovietice, dar si "erau de o maniera deschis antisovietica”.

Aspectul cu adevarat unic al Primaverii de la Bucuresti a fost ca România si-a redactat "declaratia de independenta”, din 26 aprilie 1964, în asa fel încât sa aiba priza la cât mai multi membri ai comunitatii socialiste, în încercarea de a contrabalansa presiunile de la Moscova. Si s-a reusit pe deplin, reactia Moscovei n-a fost pe masura asteptarilor. Astfel dupa douazeci de ani de ocupatie sovietica, România a reusit o spectaculoasa îndreptare spre independenta, miscare cunoscuta si sub denumirea de Primavara de la Bucuresti, al carei artizan a fost Gheorghiu-Dej.

În iulie 1964 prim-ministrul român Ion Gh. Maurer s-a întâlnit la Paris cu presedintele francez Charles de Gaulle, un prieten al românilor. Presedintele francez a promis sprijin României de “a deveni membra a Comunitatii Economice Europene” (CEE) si “ajutor în cazul ca ar fi fost invadata de trupele statelor membre ale Tratatului de la Varsovia”. Aceasta a fost cea mai buna oferta a presedintelui francez, pe care din nefericire, dupa lungi deliberari, Gheorghiu-Dej si cu Maurer au refuzat-o.

Reactia lui Hrusciov a fost amenintatoare, afirmând: Moscova ar putea tolera independenta economica a României fata de CAER, dar “daca vor fi atât de orbi încât sa încerce sa paraseasca Tratatul de la Varsovia, atunci soldatii nostri si nu cei ai lui Gaulle vor avea ultimul cuvânt”. În ochii Moscovei, o asemenea miscare a României ar fi subminat politica sa din Balcani, ar fi creat problme în R.S.S. Moldova si ar fi slabit pozitia Uniunii Sovietice în comunitatea socialista si la nivel international. Prin politica de dezinformare Hrusciov a încercat sa aduca România înapoi sub controlul sau si sa o izoleze de statele din Occident.
 
România si-a continuat politica sa de independenta fata de Moscova si a reusit la mijlocul anului 1964 medierea din Vietnam pentru presedintele Johnson, un acord cu Laos, reconcilierea cu China si sprijin pentru reunificarea Germaniei, ceea ce i-a adus din nou simpatia Occidentului. Un rol important în apropierea chino-americana l-a avut Maurer, în timp ce sovieticii au încercat prin toate mijloacele sabotarea medierii românesti.

Medierea procesului de pace din Orientul Mijlociu a fost o constanta a politicii românesti, ceea ce a si reusit. Opozitia româneasca fata de Moscova, de la ”declararea independentei“ în 1964, a devenit tot mai puternica. În ciuda sirului nesfârsit de lovituri date teoriei “România ca un cal troian” pe parcursul anilor '60 si '70, Bucurestiul a facut propuneri publice privind reorganizarea radicala a Tratatului de la Varsovia, a refuzat de a pune la dispozitia tarilor Tratatului dotari militare, a refuzat categoric aplicatii militare cu trupe ale Tratatului pe teritoriul României si a refuzat sa condamne Israelul si SUA  în timpul razboiului arabo-israelian din 1967. Asemenea pozitii au dus la ostracizarea României de catre Moscova si satelitii sai.

În ziua de 21 august 1968 am fost martorii invaziei Cehoslovaciei de catre tarile Tratatului de la Varsovia, mai putin România, prin care Dubcek a fost înlocuit cu Gustav Husak. România a criticat în termenii cei mai duri aceasta invazie situându-se pe aceeasi pozitie ca si Occidentul.

Începând cu luna mai 1968, Bucurestiul a primit informatii de la un ofiter al serviciului de informatii polonez, membru al grupului de interventie din cadrul Tratatului de la Varsovia, cu privire la o actiune programata în doua etape, care viza invadarea României la doua saptamâni dupa operatiunea asupra Pragai. Informatia primita a fost confirmata ulterior de catre serviciile de informatii elvetiene, olandeze, americane. Ceausescu a luat în serios informatiile primite si a început pregatirile de aparare. Au fost înfiintate Garzile Patriotice iar armata a primit dispozitiile si ordinile necesare de actiune în caz de interventie.

România a solicitat sprijin din partea Chinei, pe care l-a primit, prin vocea premierului Zhou Enlai, care a participat la receptia organizata de Ambasada româna cu ocazia zilei nationale a României. Premierul chinez a subliniat: ”China condamna Uniunea Sovietica pentru invazia din Cehoslovacia, iar România se confrunta cu pericolul unei interventii si agresiuni straine, iar poporul chinez este ferm hotarât sa sprijine lupta dreapta a poporului român”.
 
Ceausescu a avut discutii secrete si cu Tito, l-a informat despre pericolul ce ameninta România, spunându-i ca dupa invazia României urma ca si Iugoslavia sa fie invadata. Presedintele Tito nu a crezut nimic despre ce l-a informat Ceausescu, iar în final nu i-a oferit decât azil presedintelui român.

Dupa invazia Cehoslovaciei a urmat încercuirea României cu trupe ale Tratatului de la Varsovia. 43 de divizii erau mobilizate la granita României cu URSS, Ungaria si Bulgaria si asteptau doar ordinul dat de Moscova de a invada România. Fara sa ceara sprijin din partea SUA, administratia Johnson a decis sa preîntâmpine actiunea Kremlinului cu angajamente raspicate si credibile ca va declansa represalii grave. Aceeasi atitudine a fost luata si la Paris, Londra, Bonn si în alte capitale occidentale.

În aceasta situatie Moscova a decis sa amâne invazia României pâna în noiembrie 1968, dând asigurari Occidentului ca trupele ce au încercuit România executa aplicatii militare, dar au refuzat sa acorde permisiunea pentru deplasarea unui atasat militar al SUA, care urma sa viziteze diverse locatii din sud-vestul URSS, inclusiv la Chisinau si Odessa, orase aflate în districtul militar de la granita cu România.

Dupa anul 1968 Uniunea Sovietica si-a sporit trupele din tarile satelit, în special în cele vecine cu România. Referitor la evenimentele din anul 1968, Corneliu Manescu, ministrul de Externe, a declarat oficialilor americani, din proprie initiativa, convingerile sale, care ulterior s-au dovedit a fi dezamagitoare si erori extrem de periculoase pentru România, mai târziu s-a aflat ca si acesta era agentul Moscovei.

Imediat dupa anul 1968 URSS si-a lansat strategia de disuadare si blocare a României, care s-a dovedit a fi dezastruoasa pentru noi, întrucât Blocul Sovietic ne-a izolat total pâna în 1989. Serviciile de informatii ale Blocului Sovietic în capitalele Occidentale ne prezentau ca pe un “aliat disciplinat care îsi face temele”, în schimb actionau pentru a ne sabota orice relatie economica cu Occidentul si alte tari. Ne-au prezentat chiar si a fi un “cal troian” al Blocului Sovietic pentru a nu fi credibila independenta declarata de Bucuresti. România era prezentata ca incapabila de rezistenta, oscilanta în sfidarea sa si ca un partener care nu merita încrederea si sprijinul Vestului.

N. Ceausescu si regimul sau erau tinta atacurilor dure ale mass-mediei din tarile Pactului de la Varsovia, în special din URSS si Ungaria. România a devenit dupa anul 1968 si mai sfidatoare cu Uniunea Sovietica, respingea  deschis rolul conducator al URSS în miscarea comunista, în toata aceasta perioada Moscova n-a reusit sa-l intimideze pe N. Ceausescu. Din cauza faptului ca Malinovschi, Episev, Grechco, Iacubovschi si Stemenko si-au pierdut rabdarea în repetate încercari esuate, de a-l intimida pe Ceausescu si pe România, anual au planuit invadarea României si schimbarea conducerii de la Bucuresti prin lovituri de stat executate fulgerator, au mizat chiar si pe scrisori întocmite de oamenii Moscovei, cum au procedat cu Praga. În ce priveste scrisorile, s-a reusit în anul 1988 când Gh. Apostol, Alex. Bârladeanu, Silviu Brucan, N. Pârvulescu, C. Manescu si fostul cominternist Gr. I. Raceanu, s-au reinventat ca reformisti anti-Ceausescu în mult discutata “scrisoare a celor sase”.

În mod repetat sovieticii ne-au amenintat cu pierderea Transilvaniei, ne-au schimbat istoria privind Basarabia si Bucovina de Nord, ne-au prezentat ca “România era un stat imperialist” care ocupa teritorii straine si care ”trebuiau eliberate”, utilizând aceasta istoriografie si în Occident. Relatiile istorice ale României cu alte state, mai ales cu cele din Vest, erau supuse unui tir concentrat, Bucurestiul fiind infatisat ca partener ce se dovedise, în mod repetat, de neîncredere si, de aceea, nedemn de cooperare si parteneriat.
Ioan Galdea

(n.r.: va continua)

 

Autor Redactia 11 Octombrie 2013, 12:49 Atitudini
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii

 

Publicitate