Modernizarea Armatei României - preludiu al marilor victorii din 1917, de la Mărăști, Mărășești, Oituz

De Col.(r) dr. ing. Avădanei Constantin 26 Mai 2017, 11:43 Atitudini

armata romana 1917Începutul anului 1917 găsea linia frontului în sudul Moldovei, singurul petec de pământ care mai constituia ţara românească independentă. În această Moldovă, ştirbită şi ea în partea de sud-vest, se concentrase toată puterea statului român: suveranul, guvernul, parlamentul, autorităţile, armata. Iaşiul, vechea capitală a Moldovei, devenise inima rezistenţei româneşti.

Toamna anului 1916 și perioada de iarnă a anului 1917 au fost perioade de mari analize și concluzii despre tactica și startegia adoptate de armata română la intrarea în război, precum și cauzele eșecurilor pe majoritatea câmpurilor de luptă din Muntenia și Dobrogea. Trupele române au fost nevoite să se retragă datorită superiorității numerice și tehnice zdrobitoare a inamicului, ca și a faptului că aliații nu i-au acordat ajutorul cu care se angajaseră.

Pe timpul campaniei din 1916, conducerea politică și militară a României a avut de rezolvat probleme deosebit de grele. Ele au rezultat din faptul că România nu a fost ajutată de aliați, forțele ei erau angajate pe două fronturi foarte largi în comparație cu posibilitățile lor: în Dobrogea și în Muntenia. Situația creată pe frontul de sud, prin pătrunderea inamicului în Dobrogea și în special prin pierderea capului de pod Turtucaia, a influențat comandamentul român determinând-l să schimbe planul de campanie: a oprit ofensiva spre Transilvania și a deplasat o parte de forțe în Dobrogea.

În plan operativ, trupele au desfășurat atât operații ofensive cât și de apărare. Ofensiva desfășurată în Carpați de către cele trei armate s-a desfășurat cu un pronunțat  caracter de independență, pe fâșii largi, fără o bună comunicare între ele, pe un teren muntos, dificil. Planurile de luptă au fost întocmite corect, contând pe colaborarea comandamentului țarist, conform înțelegerilor, pentru a realiza acea superioritate de forțe față de inamic și a duce acțiunile de luptă în ofensivă și în mare viteză. Astfel s-ar fi putut realiza o primă victorie în forțarea trecătorilor Carpaților și regruparea armatelor în Transilvania. În realitate acest lucru nu s-a petrecut, nici în Dobrogea, și nici  în partea de nord a Moldovei.

Pe frontul de vest s-a stabilit un echilibru relativ de forțe, iar comandamentul armatelor inamice a schimbat planul de luptă trimițând în mare grabă forțe puternice, cu scopul de a grăbi înfrângerea armatelor românești și a scoate România din război. Inamicul folosea metode de acțiune, atât în apărare cât și în ofensivă, pe care forțele românești nu erau instruite suficient pentru a le contracara. Această superioritate de resurse umane era completată de o înzestrare cu tehnică de luptă modernă: armament automat, tehnică de artilerie, tehnică de aviație, tehnică de comunicații. În școlile militare românești, ofițerii urmau cursuri mai mult de istorie militară, decât cele care trebuiau să le formeze abilitățile necesare la nivelul armatelor moderne care se pregăteau să intre în primul război mondial.    Înzestrarea tehnică era precară, ca și echiparea în general.

Înainte de a începe războiul, concepția generală era că rolul principal în luptă îl avea infanteria iar artileria era lăsată în plan secundar, situație care s-a schimbat radical în scurt timp, mai ales în tabăra inamică, unde și puterea economică a permis acest lucru, astfel au apărut pe câmpul de luptă noi arme de foc, cu performanțe deosebite. Tehnica de luptă a influențat major schimbarea modului de acțiune al forțelor militare. De fapt România era un stat tânăr, care își consumase o mare parte din resurse în războiul de independență, economia abia începea să se dezvolte iar îndustria de apărare era ca și inexistentă.

Pe timp de pace nu s-au luat măsurile necesare pentru pregătirea teritoriului pentru apărare, nu s-a asigurat o instruire a rezerviștilor la nivelul cerințelor. Totuși campania din anul 1916 a avut și aspecte pozitive. Marii comandanți români au înțeles situația creată pe front, când forțele inamicului au preluat inițiativa pe întreg teatrul de operații, și au adaptat în grabă planul de luptă pentru apărare, combinat uneori și cu ofensive rapide și scurte pentru a stagna înaintarea spre București. Dotarea modestă cu tehnică de luptă și slaba instruire au fost compensate cu adevărate acte de eroism, zădărnicind pătrunderea prin Carpații Orientali sau au organizat  linii de apărare puternice pe Jiu, Olt, Argeș, Neajlov și Dunăre.

Evenimentul major care a avut loc între 15-28 decembrie 1918, a fost retragerea întregului dispozitiv pe aliniamentul format de Carpații Orientali-râul Putna-Siretul inferior, unde au fost oprite toate atacurile forțelor Puterilor Centrale. Ca urmare, la 28 decembrie 1916, comandamentul german a dat ordin de oprire a ofensivei și de trecere la apărare.
Toată activitatea guvernului, toate preocupările naţiunii, toată viaţa care pulsa, agitată şi febrilă, în bătrânul oraş Iași, erau îndreptate în acest timp de grea încercare spre un singur ţel: reorganizarea armatei, punerea acesteia din nou în stare de luptă, pentru apărare mai întâi şi apoi pentru ofensivă, în vederea eliberării întregului pământ românesc.

Pe măsură ce trupele române, decimate, obosite şi dezorganizate, soseau în Moldova dinspre sud, în aceeaşi măsură soseau dinspre nord şi est trupele ruseşti, deplasându-se spre miazăzi, ca să întărească frontul şi să oprească inamicul. Pe lângă toate acestea, a acţionat ca un blestem asupra populaţiei, un nou flagel, mai teribil ca toate celelalte, tifosul exantematic, care a răpus mii şi mii de vieţi omeneşti.

Totuşi, în aceste condiţii grele guvernul şi celelalte instituţii ale statului român, retrase la Iaşi, au reuşit să întocmescă planuri eficiente de ameliorare a situaţiei. Căci, prin toate vicisitudinile prin care treceau şi prin toate suferinţele ce le îndurau, fiecare român, de la suveran până la cel din urmă sătean, era conştient că principala sforţare, către care se îndreptau toate energiile şi în vederea căreia trebuiau să se facă toate sacrificiile, era reorganizarea armatei, renaşterea din dezastru a puterii noastre militare.

Resturile armatei de operaţii din Muntenia, retrase în Moldova, au fost împărţite în două. O parte, aproximativ şase divizii, constituind Armata a II-a, a rămas pe frontul de luptă, în regiunea Vrancei, intercalată între unităţile ruseşti, care ocupau tot restul frontului român. Cealaltă parte, formată din restul diviziilor celor mai dezorganizate, a fost scoasă cu totul din luptă şi transportată în nordul Moldovei, în zonele de refacere. Ea a constituit Armata I.

Principiile după care s-a condus comandamentul român în reorganizarea armatei, au fost următoarele: efectivul armatei a fost micşorat la cifra pe care o îngăduiau resursele ţării, pentru o campanie de lungă durată. De aceea, s-a redus numărul diviziilor de infanterie la 15 unităţi şi două de cavalerie, câte au fost la începutul războiului. Astfel, diviziile au devenit unităţi omogene ca efectiv, încadrare şi armament, iar acestea au format corpurile de armată, considerate unităţi de comandament, putând fi formate dintr-un număr mai mare sau mai mic de divizii, după necesităţile operative. Astfel, au fost reorganizate artileria de câmp, cavaleria, aeronautica, transmisiunile.

Totalul forţelor combatante ale armatei române se ridica la aproape 460000 de oameni. Datorită sprijinului Franţei, armata a fost dotată cu tehnică de luptă modernă şi echipată cu haine, mijloace antiglonţ, căşti de protecţie, măşti de gaze. Cum s-a transformat ostaşul român dintr-un individ înfrânt, decăzut moral după retragerea în Moldova, prost echipat şi hrănit? Ostaşul român se supunea cu tragere de inimă la munca de refacere a armatei. El căpătase, prin propria intuiţie, convingerea că rezultatul dezastruos al campaniei precedente se datora inferiorităţii armamentului şi ignoranţei lui în metodele de luptă.

Treptat, treptat, cu reorganizarea unităţilor, cu completarea echipamentului şi a armamentului, cu apropierea unor metode de luptă, pe care inteligenţa lui simplă, dar robustă, i le arăta ca avantajoase, încrederea îi revenea. Cuprins de dorul de acasă, care pentru cei mai mulţi era dincolo de linia inamicului, îmbărbătat de siguranţa succesului, sentimentul său ostăşesc se exaltase şi un patriotism instinctiv, clădit pe dragostea pentru ogorul lui părăsit, de vatra lui spulberată, de ura împotriva cotropitorului, de încrederea în biruinţă, transformase pe ostaşul resemnat şi umilit al retragerii, într-un voinic dârz şi războinic, a cărui dorinţă arzătoare era reînceperea luptei pe viaţă şi pe moarte împotriva duşmanului.

Regele ţării vizitase însuşi, rând pe rând, centrele de refacere, trecea în revistă trupele, îi îmbărbăta pe soldaţi, îi răsplătea pe viteji, iar cuvântul său, grav şi cald, toarnă balsam în suflete şi deschide perspective măreţe: ,,...Vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că, pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul, pe care v-aţi luptat. Vi se va da pământ. Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă. Vi se va da şi o largă participare la trebile statului....”.

Reorganizarea armatei a fost însoţită şi de o schimbare importantă în compunerea comandamentului. Regele Ferdinand al României era conducătorul de căpetenie al ,,frontului român” al armatelor aliate, cuprinzând sub această titulatură totalitatea forţelor ruse şi române de la Bucovina până la Marea Neagră. Conducătorul de căpetenie avea două ajutoare: un general rus (Zaharov, schimbat apoi cu Leciţki) şi un general român, Prezan. Generalul Prezan era un militar care făcuse proba calităţilor sale eminente de comandant al Armatei de Nord şi apoi al grupului armatelor de sud, în timpul marilor bătălii de pe Neajlov şi Argeş.

Conform unor convenții încheiate între țările care compuneau Antanta, completarea armamentului necesar reorganizării armatei s-a făcut cu cel primit din Franța și Anglia. Generalul Henri Mathias Berthelot sosise în România la 3/16 octombrie 1916 în fruntea misiunii militare franceze, cu scopul de a ține legătura cu armatele statelor de pe frontul de est, aparținând Antantei. Inițial, acesta a fost însoțit de patru ofițeri de stat major, adjuncți ai șefului misiunii, nouă ofițeri instructori de infanterie (patru locotenent-colonei, doi maiori și trei căpitani), un ofițer superior instructor de cavalerie, cinci ofițeri superiori de artilerie, un locotenent pentru serviciul cifrului, în total 21 de ofițeri în frunte cu șeful misiunii. Până la începutul anului 1917, numărul acestora avea să crească în funcție de evoluția operațiilor și de necesitățile frontului român, producându-se, totodată, o schimbare a structurii și a rolului misiunii franceze. Rolul ofițerilor francezi era stabilit de comun acord între generalul Berthelot și Statul Major General român.

Cei 430 de ofițeri și 1.150 de soldați aveau să contribuie la ampla acțiune de refacere și de reorganizare a armatei române din perioada decembrie 1916 - iunie 1917. În 1917, Misiunea militară franceză, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, a participat activ la acțiunea de reorganizare a armatei române, retrasă în Moldova, și la elaborarea planurilor de operații în vederea desfășurării bătăliilor din vara anului 1917 contra trupelor germane. În acest sens, generalul Berthelot a colaborat cu generalul Constantin Prezan, devenit, în decembrie 1916, șef al Marelui Cartier General. Biruințele de la Mărăști, Mărășești și Oituz din iulie-septembrie 1917 au fost și un rezultat al reorganizării armatei române întreprinse de generalul Berthelot.

Din Franța au sosit armament, muniție și echipament modern. S-au primit: 150000 puști, 1957 mitraliere, 2736 puști-mitraliere, 1300000 de grenade, 87 tunuri ușoare, 147 tunuri și obuziere grele, 130 mortiere de tranșee, avioane de cercetare și de luptă. A fost completat echipamentul, s-au primit căști, măști de gaze, material de transmisiuni, etc.
Era necesar ca armata română să fie organizată și instruită pentru noua tehnică de luptă și pentru a se familiariza cu noua tactică de război. Comandamentu român a organizat 15 divizii de infanterie, 2 divizii și 4 brigăzi de cavalerie, o brigadă de grăniceri, artileria grea și aeronautica. Toate forțele române au fost grupate în două armate față de patru cât avea la intrarea în război.

Deși numărul diviziilor s-a redus de la 23 la 15, forța combativă a armatei creștea, ca urmare a unei înzestrări tehnice mai bogate, în special cu armament automat. Divizia, marea unitate tactică de bază, își micșora simțitor efectivele, devenind astfel mai mobilă, mai manevrieră, dar, în același timp, își mărea mult puterea de foc. A ajuns să fie comparabilă, ca organizare și înzestrare, cu diviziile celorlalte armate care luptau pe frontul român. Generalul Berthelot a acordat o atenție deosebită școlilor militare, unde au fost repartizați ofițeri instructori francezi foarte calificați. Concomitent, acesta a avut în vedere și reorganizarea aviației române. La toate regimentele de infanterie, cavalerie, artilerie, geniu, intendență etc., s-au repartizat ofițeri, subofițeri și soldați francezi.

La 10 mai 1917, cu ocazia sărbătoririi zilei naționale a României, s-a organizat defilarea trupelor pe platoul Șorogari din apropierea Iașilor, prilej cu care regele Ferdinand I împreună cu generalul H. M. Berthelot au trecut în revistă trupele și au decorat drapelele unor regimente care s-au evidențiat pe câmpul de luptă.

În cadrul Misiunii militare franceze, un rol deosebit de important l-au avut Misiunea Aeronautică și Misiunea Serviciului Sanitar. Membrii Misiunii Aeronautice franceze (în total aproximativ 300) au efectuat operații tehnice curente de întreținere a aparatelor de zbor, de instruire a personalului navigant românesc, realizând, totodată, diverse misiuni speciale. În ceea ce privește Misiunea Serviciului Sanitar, aceasta era alcătuită, în februarie 1917, din 88 de medici, în frunte cu medicul Claude Coullaud, peste jumătate dintre aceștia fiind chirurgi. Ulterior, au mai sosit în România încă 16 medici. Toți aceștia au lucrat în sălile de operații și de tratamente din spitale.

În vara anului 1917, generalul Berthelot și-a continuat inspecțiile pe front și, împreună cu statul său major, au conlucrat nemijlocit cu Marele Cartier General în vederea elaborării planurilor de operații. La 1 iunie 1917, Ministerul de Război din Franța i-a comunicat generalului Berthelot menținerea lui în funcția de șef al Misiunii militare franceze din România. La 5 iunie 1917, după încheierea procesului de reorganizare a armatei române, generalul Berthelot a cerut generalului C. Prezan extinderea competențelor ofițerilor francezi pe lângă corpurile de armată și divizii, în cadrul pregătirii planurilor de operații necesare în cadrul campaniei ce se apropia, lucru aprobat prin ordin de Marele Cartier General român.

Conducătorul Misiunii Militare franceze a avut, astfel, un rol deosebit de important în obținerea marilor victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, din vara anului 1917. Unii ofițeri francezi au luat parte la operațiunile militare, mulți dintre ei căzând pe câmpul de luptă.  Alături de ei, mulți medici și membri ai personalului auxiliar francez și-au pierdut viața în lupta dusă alături de personalul român pentru combaterea epidemiilor. La 21 mai 1917, Parlamentul refugiat la Iași a votat acordarea titlului de cetățean de onoare al României generalului Berthelot, ''pentru marile servicii ce le-a adus apărării naționale a țării noastre''. La 23 iulie 1917, i-a fost înmânat, de către regele Ferdinand, ordinul militar ''Mihai Viteazul'', pentru merite deosebite ''în conducerea operațiunilor militare din 1916 și la reorganizarea armatei române în 1917''.

Misiunea militară franceză, condusă de generalul Berthelot, a fost nevoită să părăsească România la 9 martie 1918. În noiembrie 1918, generalul Berthelot a fost trimis în Balcani și a condus armatele aliate de la Dunăre, operând joncțiunea cu armata română și contribuind la alungarea trupelor Puterilor Centrale de pe teritoriul românesc (noiembrie-decembrie 1918).

A consemnat din file de istorie,    
Col(r)dr.ing. Constantin AVĂDANEI

 

Autor Col.(r) dr. ing. Avădanei Constantin 26 Mai 2017, 11:43 Atitudini
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii