MOCANII ÎN CÂMPIA BRĂILEI (I)

De Prof. Adriana Grigorescu 06 Noiembrie 2014, 09:06 Atitudini

oiÎn amintirea strămoșilor mei, oieri aromâni din Munții Pindului și zona Târnovo stabiliți pe Valea Teleajen și Zăpodeni (zăpod – vale   largă mărginită de dealuri) Vaslui le aduc prin aceasta prinosul recunoștinței mele” - prof. Adriana Grigorescu


I. PĂSTORITUL
          
Păstoritul și plugăritul sunt cele mai vechi ocupații omenești, după vânătoare și cules. Dovadă este descoperirea arheologică făcută de Vasile Pârvan la ruinele cetății romane „Ulmetum” din Dobrogea (azi, satul Pantelimonul de Sus, județul Constanța).
A fost găsită o piatră funerară, având săpată pe o parte chipul unui cioban ce poartă sarcina pe spate și cu plete lungi, iar pe partea cealaltă, chipul unui plugar ce-și ară ogorul cu un plug tras de doi boi.
 
Pe Columna lui Traian se pot distinge și oi, cu lâna lungă. În cetățile dacice s-au descoperit figurine cu capete de animale: oi, vite, capre, folosite ca totem. Biblia, cartea sfântă vorbește despre păstorii prezenți la nașterea lui Iisus, înfășat și culcat în iesle, încălzit de răsuflarea animalelor. Sf. Luca în Evanghelia sa (2(1-20) spune  „Și în ținutul acela Betleem erau păstori, stând în câmp și făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor”. A venit îngerul și le-a zis de nașterea lui Iisus. „Și au mers păstorii, văzându-l și au vestit cuvântul lor despre acest copil slăvind și lăudând pe Dumnezeu”.

Prof. dr. Ion I. Ghelase a scris în 1938 cartea „Mocanii și evoluția lor social-economică în România”, în care arată: „Păstorii români erau un neam iubitor de frumusețile firii, răbdători, cumpătați, economi, resemnați în fața sorții, viteji când o cerea nevoia și însuflețiți de o puternică credință în Dumnezeu”.

Frumusețea lor fizică și sufletească este redată în tablourile pictorului Nicolae Grigorescu, cu ciobănașul sprijinit în bâtă, privindu-și gânditor oițele.

Organizarea lor era păstrată de la strămoși și bine gândită. Fiecare turmă era condusă de un vătaf, de regulă un bărbat mai în etate, harnic și priceput. El avea grijă de adăpostul oilor, să fie pusă sarea în jgheaburi, supraveghea păscutul oilor, stătea sprijinit în bâtă și era treaz la lătratul câinilor.

Baciul era bătrân, cioban veteran.Ținea locul stăpânilor, dădea sfaturi și isprăvea mulsul, pregătea cașul, brânza și împărțea bucate ciobanilor. Strungarul era ajutorul lui: aducea lemne, făcea focul, aducea apa, mărunțea sarea, spăla gălețile, punea de mămăligă, ducea veștile și poruncile. Ciobanii (păstorii sau oierii) se ocupau cu mânarea și întreținerea oilor, ajutați de simbriași. Cei care îngrijeau mieii se numeau „mielari” sau „miocari”, la oile sterpe „sterpari” și la mânzari „mânzărari”.

Ciobanii erau ajutați de câini, numărul lor era stabilit după numărul oilor. Simbria ciobanilor era în natură: de vară (pentru fiecare 100 de oi din târlă primeau 1 oaie și 1 miel) și de iarnă (1 oaie, 1 miel și o cârlană (mioară). Mai primeau și câte un cojoc păcuresc (păcurariu – cioban în aromână) și o pereche de cioareci (pantaloni din stofă groasă). Pentru transportul bagajelor se foloseau cai și măgari. Cei care aveau și oile lor, trebuiau să plătească întreținerea.

Transhumanța lor de la munte pentru a ierna la câmpie și primăvara, de a urca din nou la munte era, așa cum a spus Mihail Kogălniceanu la Camera Română pe 11 februarie 1866 „ca roiurile de albine au venit dinspre munți, de au populat câmpiile noastre”.
- La răsărit, au trecut Prutul și Nistrul, au ajuns în Crimeea și Caucaz;
- la sud, păstorii aromâni din Munții Pindului străbăteau toată Peninsula Balcanică și Asia Mică;
- spre apus, au ajuns în Ungaria și Cehia;
- iar spre nord, în Polonia au primit privilegii pentru bunăstarea ce o aduceau.
Într-o zi făceau cu turmele lor cam 30 de kilometri.
Dușmanii lor erau lupii, urșii, vremea rea, uneori tâlharii și bolile, care nimiceau oile.
Oile românilor erau de mai multe feluri:
țigaie – cu părul uniform și creț, elastic, dădea între 1,4 și 4 kg de lână pe oaie;
țurcană – avea lâna lungă și groasă, albă sau neagră;
din 1781 s-au adus oile merinos, rasă spaniolă;
rasa Karakul a fost adusă din sud-estul Asiei.

Tunsul oilor se făcea cu „foarfeci țigănești”, lâna se făcea cunună și o puneau în saci.
Oile se mulgeau în strunga închisă cu gard și o poartă mare, pe care intrau înainte de răsăritul soarelui, și mai multe porți mici, pe care ieșeau la muls. Pentru muls trebuia putere și îndemânare. Făceau cheag din rânză de miel. După scoaterea cașului din ciubăr, rămânea zărul, care era fiert cu janta și făceau urda. Zărul rămas se folosea pentru opăritul vaselor, hainelor (pentru a rezista la umezeală) și hrana porcilor.

Ciobanii mâncau brânză, pastramă, mămăligă, iar în post: ceapă, măsline, varză, pește. Seara, se adunau în jurul focului, cu glume, cântece și povești. Cântau din fluier, flaut și cimpoi, dorul de casă și familie. Își ornamentau bâtele, chimirurile și furcile cu modele frumoase.

Simion Mehedinți în lucrarea „Politică de fapte” (1920) apreciază: „Păstorii aceștia sunt unul din factorii de căpetenie cari au contribuit în menținerea unității graiului și obiceiurilor noastre seculare.... au lucrat la închegarea limbii și la înfiriparea neamului românesc....”.

II. MOCANII

Termenul de  „MOCAN” derivă din „MOAKA”, umflătura bâtei ce o purtau ciobanii și le servea ca armă de apărare. Prof. dr. Ion I. Ghelase definește astfel: „Mocanul era conducătorul de turme de oi, numire intim legată de ocupația sa ....... păstoritul”.
Mocanii din Transilvania erau: bârsani (din Țara Bârsei), săceleni (Săcele), țuțuieni (Făgăraș și Sibiu), din Munții Apuseni, din Maramureș. O categorie aparte erau mocanii de pe Valea Teleajenului, Buzăului și ținutul Vrancei. În balada „Miorița” eroina principală este oița bârsană.

Mocanii locuiau în sate, unde își aveau familia, care mergea cu ei, vara la stână, dar era și un punct de plecare. Satul era condus de Sfatul bătrânilor și de jurații aleși. Cutreietori seculari și paznici de pământuri, citindu-și drumul în stelele cerului, mocanii au cucerit treptat câmpia și Dobrogea.
muntii Macinului
Între Munții Bucegi și Munții Buzăului erau patru drumuri principale de coborâre a mocanilor spre câmpie:
Valea Prahovei - Comarnic (acoperiș ce îi apăra pe mulgători de ploaie) - Ploiești -Slobozia
Valea Doftanei - Comarnic - Gârbova - Văleni - Mizil - Brăila
Slon - Vălenii de Munte pe Valea Teleajen spre Mizil - Brăila
Slon - Drajna - Grohotiș - Cislău - Buzău - Brăila.

Spre Moldova, foloseau trecătorile Ghimeș, Tulgheș, Oituz, Brețcu și Buzău.
Cei din zona Sibiului și Făgăraș coborau pe Valea Argeșului spre Câmpia Gorjului.
Pentru a trece Dunărea în Dobrogea erau poduri umblătoare (caiace) pe care încăpeau în jur de 400 de oi și trecerea se făcea:
Oltenița – Turtucaia
Călărași – Silistra
Brăila – Ghecet
Cetatea de Floci (Gura Ialomiței) – Hârșova
Cetatea de Floci era un antrepozit de lână al mocanilor bârsani.

Mocanii își aveau vara gospodăria la munte. Luau în arendă de la județ sau comună pe o perioadă de mai mulți ani muntele sau mocanii înstăriți aveau muntele lor. O altă formă erau obștile pentru organizarea târlelor mocănești, în care se asociau rudele sau locuitorii din același sat. Mulți mocani aveau târle la munte și la câmpie. Cu timpul încep să se ocupe și cu plugăritul.

Transhumanța mocanilor în Bărăgan și Dobrogea este cunoscută din timpul lui Mircea cel Batrân, urmând în 1514, 1785 și 1848 să se stabilească cu familiile în aceste zone pentru a scăpa de asuprirea austro-ungară.

Organizarea păstoritului în Țara Românească și Moldova a fost reglementată în 1721. Trecerea graniței cu oile se făcea într-un anumit loc pentru a fi numărate, li se eliberau chitanțe și se plătea o sumă stabilită. Drumurile oilor au fost întotdeauna drumuri comerciale. Mocanii s-au ocupat și de comerț, exportau mărfuri brașovene (curele, alambiuri, dimii, ștergare) și importau bumbacuri, mătăsuri, zahăr. Vindeau și produsele lor: brânza, carne, seu, cergi, piei. Femeile, mocancele, prelucrau lâna și pieile și o vindeau.

Prin stabilirea cu familia în zona de câmpie, mocanul păstor devine și agricultor harnic, gospodar, păstrând toată dârzenia și cumpătarea, toată credința în Dumnezeu și întemeind sfinte lăcașuri de închinăciune. Semne ale trecerii sau popasurilor ciobănești sunt crucile, puțurile, movilele și târlele care devin cătune.

 

 

Autor Prof. Adriana Grigorescu 06 Noiembrie 2014, 09:06 Atitudini
Scrie un comentariu

Comentarii

  1. Precizare 11 Iulie 2019, 10:59

    \"Transhumanța mocanilor în Bărăgan și Dobrogea este cunoscută din timpul lui Mircea cel Batrân, urmând în 1514, 1785 și 1848 să se stabilească cu familiile în aceste zone pentru a scăpa de asuprirea austro-ungară.\" D-na Profesor, la datele amintite de Dvs. Austro-Ungaria nici nu exista. Pt detalii: https://ro.wikipedia.org/wiki/Austro-Ungaria

Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii

 

Publicitate