100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial (II)

De Redactia 14 Aprilie 2016, 19:17 Atitudini

În tragedia Neamului Românesc, care începea să-şi desfăşoare scenele ei pline de durere şi de măreţie, cea dintâi victimă, doborâtă de lovitura nemiloasei soarte a fost Regele Carol, care a murit pe 27 septembrie 1914. Slăbit de povara celor 76 de ani, dintre care 48 de ani de domnie, bătrânul întemeietor al modernului stat român se văzu pus în faţa celei mai chinuitoare probleme ce a sfâşiat vreodată sufletul unui cap încoronat. Multe personalităţi ale vremii au mărturisit „Regele Carol a murit de război”.

regele Ferdinand, foto wikipediaNoul Rege al României, Ferdinand, se urca în scaunul domniei în împrejurări neasemănat de grele. „Voiu domni ca bun român”, a declarat noul rege în clipa solemnă a jurământului. Între porunca sângelui şi aceea a conştiinţei, Regele Ferdinand o ascultase pe aceasta din urmă. România era cea mai curtată ţară, deoarece aşezarea ei geografică, puterea ei militară şi ascendentul căpătat în urma războiului balcanic, dădeau participării ei la război cea mai mare greutate. Atât Puterile Centrale cât şi statele Antantei au încercat şi au făcut tot posibilul de a câştiga România de partea ei. Dar privirile şi inimile Românilor se îndreptau în primul rând peste Carpaţi. Partizanii colaborării cu Franţa şi Anglia: Ioan I.C. Brătianu, Nicolae Iorga, Take Ionescu, Barbu Şt. Delavrancea, Octavian Goga, Vasile Lucaci, Nicolae Filipescu, Regina Maria şi mulţi altii au desfăşurat o intensă propagandă atât în ţară, cât şi peste hotare pentru realizarea idealului naţional, toţi românii să se unească într-un singur stat.

Politica de război a lui Brătianu se rezuma la declaraţia: aşteptarea momentului celui mai favorabil, pentru ca intrarea noastră în război să se facă cu maximum de folos, atât pentru noi cât şi pentru prietenii noştrii. Diplomaţia europeană îl numea „Sfinxul”, căci abilitatea şi discreţia sa, devenite legendare în istoria marelui război, împiedicase să i se cunoască intenţiile. Nicolae Iorga de asemenea a militat neobosit pentru ca România să intre în război de partea Antantei, pe care-l considera „cea din urmă jertfă de răscumpărare pe care neamul nostru din Ardeal îl duce pentru robia lui de 2000 de ani”. România a dus tratative serioase cu Franţa, Anglia, Rusia privind ajutorul ce-l va primi în armament, tehnică, muniţii, precum şi garanţii privind revendicările noastre teritoriale.

La 22 iunie 1916, Rusia şi Franţa au somat România, prin telegrame, să intre în război imediat, arătând că era un moment favorabil. În telegramă se spunea: „Intrarea în război a României, în momentul acesta va avea o valoare corespunzătoare în desfăşurarea comună a sforţărilor puterilor aliate, ceea ce nu va fi cazul când hotărârea sa va fi amânată pentru o epocă nedefinită. Situaţia porunceşte României de a se alătura „acum ori niciodată”.

La 4/17 august 1916, Ioan I. Brătianu, seful guvernului român încheia cu reprezentanţii Rusiei, Franţei, Angliei şi Italiei tratatele prin care România se obliga ca, cel mai târziu la 28 august, să declare război şi să atace Austro-Ungaria. Tratatele încheiate erau în număr de două, un tratat politic şi o convenţie militară.

Teritoriul asupra căruia puterile semnatare recunoşteau României dreptul de anexare, cuprindea totalitatea provinciilor locuite de români, din cuprinsul monarhiei austroungare: Bucovina, Transilvania şi Banatul, în intregime, iar Crişana, până la o linie care se întindea aproximativ de la vărsarea Mureşului în Tisa, în faţa Seghedinului, până la vărsarea Someşului în Tisa; apoi în Maramureş, până la linia despărţitoare dintre Tisa şi Vizău. Astfel, interesele României fuseseră bine garantate.
 
La 14/27 august 1916 s-a ţinut în Palatul Cotroceni din Bucureşti istoricul Consiliu de Coroană, convocat de Regele Ferdinand, cu scopul de a cere fruntaşilor ţării aprobarea pentru intrarea în acţiune a României, hotărâtă de guvernul Brătianu, precum şi sprijinul lor. Ioan I.C. Brătianu a declarat că România nu putea să rămână neutră într-un război în care se hotăra soarta lumii, cu atât mai mult cu cât ea avea un ideal de îndepinit şi, împrejurări ca cele de azi, nu erau să se mai întâlnească. Cauza românismului a făcut un pas gigantic înainte, din moment ce patru mari puteri au recunoascut dreptul nostru la unitate naţională.

Maiorescu şi Marghiloman au avut rezerve faţă de intrarea în război, iar Petre Carp a fost categoric împotriva războiului. Take Ionescu şi Filipescu, care-şi vedeau încoronată politica dusă de doi ani de zile, şi-au exprimat  deplina satisfacţie, asigurând pe Suveran şi pe guvern de sprijinul lor necondiţionat. Istoricul Consiliu de Coroană s-a terminat într-o mare însufleţire. Regele, prin nobilul său sacrificiu şi prin patriotismul său înălţător, a încheiat şedinţa cu îndemnul, „Cu Dumnezeu înainte!”. La scurt timp decretul pentru declararea stării de război se afişa pe străzile Bucureştiului, iar pe înserate, goarnele jandarmilor anunţau mobilizarea generală a armatei. La ora 21 ministrul nostru la Viena a înmânat declaraţia de război pe care România o făcea către Imperiul Austro-Ungar.

România începuse sfântul război pentru eliberarea fraţilor noştri subjugaţi şi pentru întregirea neamului. A doua zi Regele Ferdinand împărtăşea românilor hotărârea cea mare şi le trimitea un cuvânt de îndemn la datorie, de însufleţire şi de nădejde. „Pentru neamul nostru războiul a adus ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua unirii lui. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera înaintaşilor noştri, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: Unirea Românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor”.

Trecând pe picior de război, în noaptea de 27-28 August 1916, armata noastră a mobilizat 833.758 militari, comandaţi de aproape 18.000 ofiţeri, şi era alcătuită din 378 batalioane de infanterie, 299 baterii de artilerie şi 104 escadroane de cavalerie. Cifra oamenilor chemaţi sub drapel şi acelora aflaţi la dispoziţia armatei, era de 1.083.000 de oameni, reprezentând aproximativ 15% din populaţia ţării. Cu mult mai grea se prezenta problema înzestrării armatei cu armament. Alianţa noastră din 1883 cu Puterile Centrale prevedea ca tot materialul de război să se aducă din Austria şi din Germania. Eram deficitari la artilerie, mitraliere şi armament de infanterie. Doctrina nostră militară era stabilită de puterile cu care aveam un tratat de alianţă, iar inamicul nostru probabil era Rusia şi nu ne era permis să avem trupe de vânători de munte şi nici armament pentru aceste trupe, ceea ce ne punea în inferioritate, având în vedere operaţiile noastre militare din munţi.

Odată cu declaraţia războiului, Franţa ne-a trimis o misiune militară condusă de generalul Berthelot. Înconjurat de un corp pe ofiţeri de elită şi de tehnicieni, el era chemat să aducă, atât în organizarea serviciilor armatei cât şi în instrucţia trupelor, acel spirit francez atât de necesar în războiul modern. Din cauza formei geografice curioase a României, frontul ocupa de-a lungul Carpaţilor de la Dorna la Vârciorova, apoi de-a lungul Dunării de la Vârciorova până aproape de Turtucaia, şi în sfârşit de-a lungul frontierei dobrogene de la Turtucaia până la Marea Neagră, o lungime de 1200 kilometri. Era cel mai lung front din Europa, mai lung chiar decât frontul rusesc, care de la Baltica până la Dorna, n-avea decât 1100 de km. Şi acesta era un dezavantaj întrucât însemna dispersarea forţelor şi dădea posibilitatea inamicului să-şi concentreze forţele şi să ne atace în punctele noastre mai slabe.

Din numeroasele variante strategice ale Marelui Stat Major, cea aleasă în mod definitiv, ca fiind corespunzătoare cu situaţia politică şi militară a ţării, a fost denumită „Ipoteza Z”. Războiul nostru era un război naţional pentru eliberarea fraţilor, cea dintâi mişcare pe care trebuia să o facă armata română era trecerea Carpaţilor. Pe frontul de sud, de la Calafat până la Marea Neagră, era Armata a III-a, a cărei comandă se încredinţase generalului M. Aslan.

Frontul ofensiv carpatic, era servit de armatele I, II şi IV. Armata I-a, sub comanda generalului I. Culcer, se întindea de la Calafat până la izvoarele Argeşului. Armata a II-a, sub comanda generalului Al. Averescu, ocupa frontul de la izvoarele Argeşului până în regiunea Vrancei. Armata a IV-a sau de Nord, sub comanda generalului Const. Prezan, ocupa Carpaţii Moldovei, făcând în regiunea Dornei, joncţiunea cu frontul rusesc.

Regele Ferdinand avea comanda supremă a armatei române în război. Ca şef al Marelui Stat Major figura generalul A. Zottu, dar o boală grea l-a împiedicat pe acesta să ia parte la conducerea operaţiilor militare, care au fost concepute şi conduse de către generalul D. Iliescu. Când declaraţia noastră de război sosi pe neaşteptate în seara zilei de 27 august 1916, ea produse o emoţie considerabilă la cartierele generale ale armatelor duşmane.

În noaptea de 14/27 – 15/28 august 1916 trupele române au atacat frontiera austroungară. Zidul de temniţă, care închidea o jumătate a Neamului Românesc, era dărâmat. Prin văile, pe unde, cu 18 veacuri în urmă, trecuseră legionarii împăratului Traian pentru a cuceri Dacia, prin aceleaşi văi pe unde, cu trei veacuri în urmă, trecuseră steagurile oastei marelui voievod Mihai Viteazul, ca să unească pe toţi fiii aceluiaşi neam sub acelaşi spectru, pe aceleaşi căi trecea acum oştirea Regelui Ferdinand pentru a înfăptui pentru vecie ceea ce Traian orânduise, iar Mihai înfăptuise numai o clipă.

Pătrunderea în Transilvania s-a făcut prin 18 puncte. Rezistenţa opusă de trupele austroungare a fost înfrântă cu repeziciune, trupele române înaintau impetuos spre ţelurile fixate. După numai două zile de la începerea războiului trupele române intrau în Braşov, pe Valea Jiului ocupau oraşul Petroşani, au ocupat Târgul Secuiesc, iar după trei zile de război erau în faţa Sibiului şi a Orşovei.

Coloanele române înaintau voios, într-o înălţare sufletească, uşoar de înţeles. Era ziua triumfului, răzbunarea suferinţelor milenare. Trupele duşmane, care încercau să se opună înaintării trupelor române, erau cele ce constituiseră Armata I austroungară, comandată de generalul Arz von Straussemberg. Zilnic Arz primea întăriri atât austroungare cât şi germane, iar conducerea trupelor duşmane din Ardeal a trecut în mâna germanilor. Trupele duşmane se reorganizează constituindu-se grupul de Nord-Est, sub comanda generalului prusian von Morgen şi grupul de Sud comandat de generalul prusian V.Staabs.

Ioan Galdea

Se continuă

 

Autor Redactia 14 Aprilie 2016, 19:17 Atitudini
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii