GEORGE COSBUC, suflet în sufletul neamului - 147 de ani de la nasterea poetului

De Redactia 19 Noiembrie 2013, 13:51 Atitudini
Aniversam, comemoram, cu pioasa aducere-aminte, cu recunostinta si distinsa pretuire, pe toti înaintasii neamului nostru, datatori de stralucire istoriei, culturii si spiritului acestui popor,  care n-a încetat sa creada într-un destin mai bun al vietii noastre.

Nascut la 20 septembrie 1866, George este al optulea copil al familiei prolifice, în mijlocul
careia traieste o viata linistita, într-o atmosfera de armonie, de buna întelegere. Neamul lui
George Cosbuc „se tragea dintr-o familie de iobagi români care fugisera de pe o mosie grofeasca de la Ilisua… Fugiti de sub exploatare, stramosii familiei Cosbuc s-au asezat în satul Hordou, pe valea Salautei, în tinutul liber al Nasaudului” (Istoria literaturii române, III, Ed. Academiei, Buc.,1973, pag.760)

Copilaria îi este marcata de dragostea mamei, „o buna creatoare în stil popular si povestitoare deosebit de cuceritoare”, (idem) al carei har se pare ca poetul îl mosteneste. Asa se explica exprimarea vibratiei sufletesti a mamei în asteptarea fiului plecat de mai multa vreme, îngrijorata ca nu îl va mai vedea înainte de a muri:

„O, nu! Nu-i drept sa te-ndoiesti!
La geam tu sari deodata,
Prin noapte-afara lung privesti –
- „Ce vezi?” întreab-o fata.
- „Nimic, mi s-a parut asa!”

Si jalea te rapune,
Si fiecare vorba-a ta
E plâns de-ngropaciune.

Într-un târziu, neradicând
De jos a ta privire:
- „Eu simt ca voi muri curând,
Ca nu-mi mai sânt în fire…
Mai stiu si eu la ce gândeam?
Aveti si voi un frate…
Mi s-a parut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!... Sa-l vad venind,
As mai trai o viata.
E dus, si voi muri dorind
Sa-l vad o data-n fata.
Asa vrea, poate, Dumnezeu,
Asa mi-e datul sortii,
Sa n-am eu pe baiatul meu
La cap, în ceasul mortii!" (Mama)

Din rândul aspectelor care se contureaza în opera poetului, luam în atentie compartimentul
"Cântece de vitejie”, în care poetul evoca momente din diferite spatii de istorie româneasca,
punând în evidenta pecetea sacrificiului care atesta legatura dintre popor si pamânt. Cel mai
aproape de veacul nostru este Razboiul de Independenta, petrecut în timpul vietii poetului,
eveniment care este reflectat frecvent în creatia sa, atât cu fapte de lupta cât si cu momente de
dupa lupta, drastic dureroase pentru cei care asteptau revenirea acasa a fiilor plecati.

Cât de mult si-au dorit românii eliberarea de sub jugul otoman, o spune Cosbuc în poezia 
Dorobantul, în care concentreaza puternicul spirit de sacrificiu al românului patruns în epopeica
înclestare:

„Stracurati prin plumb si sabii, dorobantii drum deschid,
Inimosi s-azvârl prin santuri si de-a valma sar pe zid.
………..
Dar roiau mereu flacaii rasariti ca din pamânt,
Valuri ce-necau reduta, scufundându-se-n mormânt.

Unul singur în roirea de viteji, un dorobant,
Zabovea trudit pe-o scara, rasarit si el din sant.
………..
Iat-un capitan, din urma, aducând în foc pe-ai lui,
Da de el. - „Cu sârg, baiete! Ce-ntârzii de nu te sui?”
El abia-si întoarce capul. - „N-am putere sa ma urc.
Ma trudesc cu stânga numai! Bata-l Dumnezeu de turc !"
- „Tii la sân, se vede, dreapta! Pune dreapta! N-o tinea”.
- „Cum n-as pune-o, si-i sub scara! Uite-o, stai sa calci pe ea”.
Ajutându-l capitanul, el se-nalta-ncet, încet,
Da un chiot si se-nalta, rasarit pe parapet.
…………
El înalta-n vânt chipiul, strig-un nume drag si sfânt
Si-apoi sare de pe ziduri, în reduta si-n mormânt.”

Pentru multi orbi, surzi si sterpi în simtirea româneasca, aceste versuri ar trebui pronuntate
precum rugaciunea de seara a fiecarui traitor astazi în România libera. Durerea batrânilor care, la sfârsitul razboiului, îsi asteptau fiii, este surprinsa în poezia "Trei, Doamne, si toti trei", în care tatal celor trei feciori afla de la cazarma ca cel mai mic, Radu, „E mort! El a cazut la Plevna/În cel dintâi sirag!”. Întrebarea despre al doilea, George,  primeste acelasi raspuns: „Sub glie, taica, si sub cruce.”  Iar cel de-al treilea: „Mort si  Mircea/ Prin vai pe la Smârdan.”  Strângând în suflet zguduitoarea suferinta.

"El n-a mai zis nici un cuvânt;
Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
Ca un Cristos batut în cuie,
Tinea privirile-n pamânt,
Parea ca vede înainte-i
Toti trei într-un mormânt.”

Ca si la Alecsandri, dorinta osteanului român de a-si vedea tara libera este atât de
mobilizatoare, încât nu mai exista mici, exista titani, nu mai exista slabi, exista colosi, nu mai
exista ezitari, exista fulgere:

„Ne batem ca-n pierzarea mintii,
Cu pumnii dam, muscam cu dintii,
Si piept la piept ne zvârcolim,
Strabatem repezi si razbim.
……….
Si iat-un capitan cu steagul
În fruntea noastra drum facu:
- „Ura, baieti, acu-i acu!”
……….
Si-arunca scari, razbesc prin fum,
Strabat mereu facându-si drum.
- „Trazniti, copii, tot dupa mine!”
Noi, traznet dupa el, vezi bine.”
                  (Coloana de atac)

Ba, mai mult, da glas mândriei si demnitatii de luptator neînfricat, netemator în fata puterii
armate a dusmanului:

„Pai ne tinea pesemne prosti,
Sa-si joace hopa-tropa,
Ca nu puteam sa batem osti!”
(O scrisoare de la Muselim-Selo)

Si deasupra tuturor acestor trairi de dârzenie, se ridica limpede, înaltator si cald, dragostea
pentru pamântul tarii:

„Si-acum da-mi mâna! A sunat
Cornistul de plecare,
Du Oltului din partea mea
O calda salutare,
Si-ajuns în tara, eu te rog,
Fa-mi cel din urma bine:
Pamântul tarii sa-l saruti
Si pentru mine!” (Rugamintea din urma)

Dar evenimentul 1877 se petrece la aproape 300 de ani de când, la Calugareni, Mihai Viteazul le
daduse turcilor, ca si Mircea cel Batrân, o lectie despre felul cum românii stiu  sa-si apere
„saracia si nevoile si neamul”. Despre el, despre Viteaz, Cosbuc spune veacurilor ca aici, pe
pamânt românesc, orice oaste straina uriasa devine „Tariile plevei”, atunci când Voda

"… Cu fulgeru-n mâna
… o-mparte carare facând,
Si-n urma se-ndeasa, cu vuiet curgând,
Ostirea româna”

In timp ce conducatorii invadatori, precum:

"…Sinan, izbit de pe cal,
Se-nchina prin balta”

iar,  când Mihai Viteazul îl cheama pe conducatorul armatei la lupta dreapta: „Sa piara azi unul
din noi”, marele Hassan „Alearga de groaza pieirii batut,/ Manânca pamântul!” .

Exista aici, în balada lui Cosbuc despre Mihai Viteazul, un sentiment sfânt al mândriei nationale,
venit de acolo, din adâncul istoriei, când toti cei care au pasit pe acest  spatiu românesc cu
intentia de a ne stapâni s-au lovit de stânca dorintei noastre de libertate, si-au gasit sfârsitul
tragic în capcana mlastinilor pamântului, s-au pravalit zdrobiti din vârful muntilor, au pierit
sub taria bratului de aparator al tarii. Coplesit de acest sentiment, Cosbuc, prin hiperbolizare,
creeaza din Mihai o napraznica dezlantuire de stihii:

„El vine spre pasa: e groaza si vai,
Ca vine furtuna.
…………
Si vorba-i e tunet, rasufletul ger,
Iar barda-i din stânga ajunge la cer
Si voda-i un munte.
………….
Dar pasa-si pierduse si capul si firea!
Cu frâul pe coama el fuge nebun,
Ca-n gheara de fiara si-n gura de tun
Mai dulce-i pieirea.”(Pasa Hassan)

„Au prezentul nu ni-i mare!” Gândim si noi ca Eminescu despre toti aceia care fac o „virtute” din
ridiculizarea patriotismului. Un mers firesc al vietii îsi va lasa amprenta de sanctiune grava
asupra snobismului nesabuit al intelectualului autopreamarit, devenit un „n-aude, nu vede” câta
nevoie au tara si românii de o solidaritate în stradania de a ramâne puternici, demni si iubitori
de  pamânt strabun, caruia nemernicia se rusineaza a-i mai spune „patrie”.   

Si, pentru ca, din vechime,  ne afam la raspântie de vijelii, George Cosbuc trimite în eternitate,
din strafundurile istoriei, testamentul lui Decebal:

„Viata asta-i bun pierdut
Când n-o traiesti cum ai fi vrut…
E rau destul ca ne-am nascut,
Mai vrem si-al doilea rau?”

„C-o moarte toti suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flacau ori mos îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu sa mori
Ori câine-nlantuit.”(Decebal catre popor)  

„Atunci când urmasii familiei grofesti de pe mosia careia fugisera cosbucenii încearca, prin
cercetari si procese, sa-i readuca la Ilisua, la starea de iobagi, stranepotii fugarilor stiura sa
se apere cu dârzenie si sa ramâna oameni liberi.”(Ist. lit., pag 760)

În acest suflu al creatiei sale, distingem în Cosbuc un demn urmas al înaintasilor familiei sale,
doritori de libertate, întrucât, desi face parte din familie de tarani liberi, se instituie  tribun al taranimii române înrobite a Ardealului si îsi exprima nestavilita revolta împotriva asupritorilor, în poezia "Noi vrem pamânt", în care încurajeaza si îndeamna la lupta, pronuntând un aspru avertisment la adresa oprimatorilor:

„Sa nu dea Dumnezeu cel sfânt
Sa vrem noi sânge, nu pamânt!
Când nu vom mai putea rabda,
Când foamea ne va rascula,
Hristosi sa fiti, nu veti scapa
      Nici în mormânt!”

Considerata Marseilleza românilor, poezia a fost tradusa în multe limbi ale Europei, purtând
„spiritul protestatar, revolutionar în Franta, Spania, America Latina, chiar îndata dupa publicarea ei în româneste” (Ist. lit., pag 795), iar inainte a circulat în foi volante printre taranii români rasculati si devine, din 1894, „fulminantul poem revolutionar”, manifestul în care „prin glasul poetului rabufneau mânii adunate de veacuri în generatiile de tarani”, dezlantuite în revolta din 1907.

Daca, în poezia Poetul,  se declara „suflet în sufletul neamului”, Cosbuc îsi proclama cu dreptate
statutul de purtator de drapel în lupta pentru libertate a românilor asupriti. La el gasim vibranta definitie a patriotismului românesc, expresie vie a legaturii dintre popor si glia strabuna:

„Pamântul nostru-i scump si sfânt,
Ca el ni-e leagan si mormânt:
Cu sânge cald l-am aparat,
Si câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am varsat –
      Noi vrem pamânt.”

Citind mereu versul creatiei sale, în care revarsa marea admiratie pentru neamul în mijlocul
caruia si-a cultivat sufletul, intuim cu satisfactie adevarul juramântului de atasament si
contopire cu acesta:

„În ranele tale durutul sunt eu,
Si-otrava deodata cu tine o beu
Când soarta-ti întinde paharul.
Si-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,
Rabda-vom pironul aceleiasi cruci.
………..
Si secolii-nchid ori deschida cum vreu
Eterna ursitelor carte,
Din suflet eu fi-ti-voi, tu, neamule-al meu,
De-a pururi nerupta sa parte!” (Poetul)

Si, daca George Cosbuc n-ar fi murit la 5 mai 1918, cu sapte luni înainte de eliberarea românilor
ardeleni  la Marea Unire, sa ne gândim la ce ne-ar  mai fi lasat pana lui maiastra!

Sursa: Revista Dacoromania

 

Autor Redactia 19 Noiembrie 2013, 13:51 Atitudini
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii

 

Publicitate