Ecouri din Transfăgărășan (I)

De Col.(r) dr. ing. Avădanei Constantin 19 Martie 2016, 10:19 Atitudini

transfagarasanTransfăgărășanul există. Transfăgărășanul este împlinirea dorințelor de veacuri ale românilor. Încă nu s-a stins ecoul zămislirii acestei construcţii monumentale şi încă reverberează  bucuria învingerii forţelor muntelui, vocile celor care au săvârşit prin sacrificiul suprem împlinirea unor visuri de milenii ale acestui popor.

De fapt, natura a fost modelată spre bucuria omului de a avea o cale mai amplă, mai rapidă de comunicare între populaţiile acestui neam, de o parte şi de cealaltă a Carpaţilor Meridionali. Denumirea de ,,Transfăgărăşan” se pare că are şi o trăsătură simbolică a transhumanţei, acea mişcare perpetuă a oierilor de a căuta mereu resurse suficiente pentru oile lor, care însemna de fapt resursa de bază pentru supravieţuirea populaţiilor  din aceste zone.
 
Trebuie să amintim că acest teritoriu a fost o ţintă de mii de ani pentru năvălitori şi prădători de tot felul. Şi totuşi, populaţiile de pe acest teritoriu nu au abandonat istoria şi s-au adaptat mereu condiţiilor vitrege de trai, acumulând o cultură a supravieţuirii, care avea la bază o organizare spirituală profundă. În general oamenii munţilor au fost crescători de animale şi au jucat un rol fundamental în perpetuarea neamului românesc pe aceste meleaguri.

Ne purtăm paşii pe acest drum pentru a asculta şi a înţelege ecourile acestei construcţii monumentale.
Ecourile Transfăgărăşanului ne îndreaptă spre amintirea acelui simbol al strămoşilor noştri daci, funia şi şarpele. Şarpele este un simbol extrem de răspândit şi cu o plurivalenţă de înţelesuri, atât pozitive (divine) cât şi negative. Una din principalele semnificaţii simbolice ale şarpelui se referă la curenţii cosmici care nu sunt altceva decât expresia acţiunilor şi reacţiunilor forţelor emanate din cer şi, respectiv, de Pământ. Unirea dintre cer şi Pământ se manifestă tocmai prin aceşti curenţi pentru că fără ei aceasta nu s-ar produce. Atunci când şarpele are această semnificaţie, este cel mai adesea asociat unor simboluri axiale, cum ar fi arborele vieţii sau bastonul.

Şi nu cred că greşim când, adiacent acestor simboluri, alăturăm spiralele celor doi versanţi ai Transfăgărăşanului, sub forme asemănătoare celor doi şerpi.
Transfagarasan  simbol dacic,serpi transfagarasan

 
Istoria acestor locuri ne ajută să mergem mai departe cu interpretarea simbolisticii strămoşilor noştri şi să translatăm semnificaţiile către zilele noastre. Asemuirea celor doi versanţi ai Transfăgărăşanului cu cei doi şerpi ne arată că năzuinţa de veacuri a românilor de a croi această cale numai pe acest traseu a devenit realitate şi că simbolizează dorinţa şi credinţa nestrămutată de unitate a acestui popor. Putem să spunem că cei doi şerpi formează acea spirală dublă care se regăseşte şi pe motivele ornamentale ale Columnei Cerului.

În cazul acestui drum găsim o asemănare între punctul de întâlnire a celor două tronsoane, la Bâlea Lac şi punctul de întâlnire a capetelor celor doi şerpi din simbolistica veche la români. Lanţul Carpaţilor poate fi asemuit cu acea funie sau axă din simbolul de mai sus, iar punctul de întâlnire al capetelor celor doi şerpi este situat pe altarul cel mai aproape de cer, platoul de la Bâlea Lac. Putem compara de asemenea, că spiralele celor două tronsoane de drum, de nord şi de sud, evoluează după o axă imaginară care se constituie ca o coloană vertebrală a unităţii de neam şi de cultură ale poporului român.
 
Momentul construcţiei acestui drum a fost de fapt unul din momentele istoriei când acest popor s-a exprimat prin talentul său de mare constructor al simbolurilor naţionale. Drumețind pe acest fir al prezentului, putem călători și face popasuri la diferite momente istorice ale acestor meleaguri. Nu ca să ne îndepărtăm de prezent ci, ca să-i aflăm rădăcinile, temelia și mai puternic să-l prețuim, să-l înălțăm și să ne pomenim constructorii eroi.

Orice călătorie pe Transfăgărășan este o dorință, o râvnă, o ispită. A noastră va fi o drumeție prin istorie, prin istoria așa cum s-a scris pe pământul țării, anume, spre a o conjuga cu prezentul și a aspira spre viitor. O drumeție pe Transfăgărășan înseamnă nu atât a ieși în vacanță din cotidian, din propriul tău timp prezent, ci înseamnă a te odihni trăind, încă o dată, din izvoarele istoriei strămoșilor noștri, locul sfânt unde se adună duhurile strămoșilor să stea de vorbă cu strănepoții.

Pentru călătoria aceasta, cu popasuri, amintiri și cu evocări de fapte, de oameni și întâmplări mai deosebite, cu răscoliri de documente și cu descrieri de momente de azi și din alte vremuri, cu slăviri de eroi vrednici de baladă, nu-i necesar a ne pregăti în chip deosebit. E de ajuns să avem la noi în inimă, bunăvoința, răbdarea, înțelegerea, interesul și, mai ales, dragostea de țară și de popor. Căci e vorba doar de țara noastră, de România, de pământul pe care ne-am născut și trăim, de faptele  și de viața strămoșilor, ca și de propria noastră creație și viață. Și cine nu-și are țara în inimă, zadarnic o caută pe hartă. Cine nu are strămoșii în sânge, degeaba îi pigulește din documente ori din tomuri de geografie.

Transfăgărășanul este simbolul drumului prin istoria acestor locuri, este un cânt al faptelor strămoșilor noștri, al împlinirilor ori înfrângerilor, al umbrelor și luminilor vremurilor trecute.

Dau dreptate marelui scriitor Lucian Blaga: ,,Există două realități a căror imensă, zdrobitoare greutate nu o simțim, dar fără de care nu putem trăi: aerul și istoria”. Aflăm că oamenii acestor locuri interacţionau mereu cu natura, îi căutau mereu condiţiile prielnice de adaptare pentru supravieţuire. De ce au ales tocmai crestele munţilor pentru a trăi şi evolua ca societate umană, pentru a făuri un popor şi o ţară ? Este tocmai crezul dacilor care aveau o cultură spirituală dintre cele mai profunde şi complexe, care ştiau că marile altare ale zeilor se găseau în cele mai înalte creste ale Carpaţilor şi că acolo se realiza legătura între lumea pământeană şi Univers. Şi mai ştim că dacii au creat o simbolistică vastă şi complexă, cu care au intrat în universalitate.

Dar să privim istoria și geografia de sus, din Făgăraș, de pe vârful Negoiul, una dintre cele mai înalte coloane din centura montană a țării. Unul dintre turnurile marilor perspective, în seninul și-n liniștea nesfârșitului, a largurilor cu zări stinse în cețurile subțiri ale nemărginirii. Totul e mai jos decât noi: Transfăgărășanul, Bâlea Lac, Bâlea Cascadă, ținuturile Argeșului, ale Câmpulungului... Pe Negoiul te afli cu fruntea-n cer și toate-s la picioarele tale. Asculți tăcerea cum povestește, cu mirificul ei glas, mii și mii de fapte, întâmplări, victorii și înfrângeri, legende și balade. Povestește despre oameni și despre poporul trăitor și zămislitor de istorie pe aceste meleaguri. În repedea lor depănare prefigurează marea epopee a pământului și poporului nostru: Transfăgărășanul.

În mileniile istoriei, mediul geografic a jucat un rol mai mare decât cel pe care-l are astăzi. Carpații au constituit coloana vertebrală a geografiei și istoriei românești. Aceștia au fost, sunt și vor fi casa românilor. De-a lungul mileniilor, piscul înalt și podișul adăpostit, dealul înfrățit cu șesul, codrul cu lunca, văile și trecătorile, toate au făcut o unitate organică, o ființă cu poporul. Putem spune că omul munţilor rezona mereu cu natura, cu puterea munţilor. Şi, mai putem spune că această rezonanţă este ondulatorie, marcată din când în când de armonice în plan spiritual, material, social, cultural.

Aceste armonice reprezentau de fapt materializarea acumulărilor  în timp a unor idei, proiecte, dorinţe de veacuri, prin simboluri şi opere. Ca armonice recente putem aminti: realizarea Marii Uniri a românilor de la 1 Decembrie 1918, realizarea drumului Transfăgărăşan ş.a. Putem să le definim şi ca fiind orele astrale ale românilor.

O bună bucată de vreme, încă din timpul geto-dacilor străbuni, până în epoca modernă, o ocupație străveche a oamenilor din Carpați a fost păstoritul transhumant, acea pendulare dintre munte și șes, ca o respirație biologică a geografiei carpatine. O respirație sezonieră, în acele epoci, a ținut locul drumurilor moderne, al căilor ferate, al aviației, al radioului și televiziunii. Din preistorie, cultura s-a mișcat în tot spațiul românesc după pasul turmelor de oi. S-a perindat din primăvară până-n toamnă și din toamnă-n primăvară, purtând aceeași povară a vieții, întreținând aceeași structură etnică, același grai și aceeași cultură; cultura spațiului mioritic, caracteristicile gândirii și simțirii românești.

Balada ,,Mioriței” este exprimarea poetică a dragostei poporului pentru natura carpatică cu brazi și paltini, pentru plaiuri asemenea raiului. Este exprimarea profundă și metaforică a sentimentului și filozofiei perfectei comuniuni cu natura, a totalei încadrări și topiri în spațiul carpatin. Și, aceasta a fost posibil pentru că poporul român stă aici de peste două milenii. Aici s-a zămislit, a trăit și s-a înveșnicit, s-a adăpostit în ,,țările”, în poienile și codrii Carpaților.

Dacă Burebista și Decebal au reușit să mențină unitatea statală a dacilor, dacă Traian a impus în țara dacilor pecetea Romei, dacă acei voievozi care au descălecat în Țara Românească, Moldova și s-au ambiționat să stăpânească Transilvania, ori Mihai Viteazul, care a unit cele trei țări săltând Carpații, aceștia ne apar azi ca geniali deschizători de drumuri. Descălecători și dătători de legi și datini, ei n-au făcut totuși decât să pășescă pe căile străbătute de păstori, de caravanele de neguțători, de alaiuri de nuntă cu cadență de baladă, care au făcut din Carpați casa de nădejde a românilor.

Carpații au, de o parte și de alta, o structură alveolară, de depresiuni intramontane, găvane, adăposturi interioare, în care s-au zămislit acele ,,țări” ale Făgărașului, ale Câmpulungurilor ...., țări sau vetre de adăpost în vremuri de primejdie, care comunicau între ele pe cărări numai de români știute. La porțile înguste ale acestor adăposturi naturale s-au apărat Rubobostes, Burebista ori Decebal. În Evul Mediu aceste adăposturi au devenit ,,românii populare”, așa cum le denumește Nicolae Iorga și în care se adăposteau românii de huni, avari sau de pecinegi, de cumani sau de tătari.

Carpații, dealurile și câmpiile acestor locuri au condiționat astfel activ și pe toată întinderea lor, constituirea unei unități etnoculturale, predominant autohtone și de factură carpatică. Acest edificiu și-a pus amprenta asupra desfășurării vieții sociale, a stimulat activitatea umană din antichitate și până astăzi. Coloana vertebrală a pământului românesc, Carpații au fost locuiți de una și aceeași populație, care a creat, de o parte și de alta a versanților lor, fonduri culturale autohtone identice, s-a practicat o continuă circulație de valori. Pajiștile de munte au stat la baza creșterii animalelor, au stimulat păstoritul local și transhumant legat de ogorul stabil, generator de forme și structuri rurale, factor de omogenizare și continuitate etno-culturală. Totodată, acestea au constituit elemente esențiale de progres în orânduirea medievală.

Documentele arpadiene, de la sfârșitul secolului al-IX-lea și începutul secolului al X-lea, vorbesc de acele ,,terrae valahice” pline cu vlahi, care se închegaseră în zonele alpine ale Făgărașului. Numeroase argumente demonstrează că pământenii erau oameni legați de avuția munților, nedeile (târguri și bâlciuri) fiind semnalate pe aceste locuri de sute de ani.

În condițiile sociale create în Transilvania, ca urmare a accentuării aservirii feudale a unei părți însemnate din populația ei, procesul de migrare a locuitorilor spre Muntenia capătă proporții însemnate, mărginenii oieri și agricultori trec cu sutele și miile Carpații, ale căror poteci ascunse nimeni nu le cunoșteau mai bine ca ei și se așezară în sud, unde viața era mult mai liberă, înființând sate de ,,ungureni”. Aceste deplasări de populație spre sud au avut loc neîntrerupt, intensitatea acestora variind în funcție de cauzele economice, sociale, politice, religioase.

De altfel, grupările acestor sate de mocani subcarpatici din sud, s-au format prin filiație, cu locuitorii veniți de peste munte și așezați definitiv acolo, întemeind sate cu același nume cu cele de unde au plecat, ceea ce explică mulțimea denumirilor ,,dublete” de localități, dintr-o parte în alta a Munților Făgăraș. Cei veniți de peste munte au fost numiți de localnici ,,ungureni”, adică oameni din țara ungurească. Multă vreme aceștia s-au ținut diferențiați de localnicii ,,pământeni”. Migrări de mai mare amploare, prin treceri peste Munții Făgărașului, sunt menționate în documentele vremii de la începutul secolului al XIII-lea.

 

Se continuă pe 
https://www.infoest.ro/stiri/atitudini/ecouri-transfagarasan-II-autor-col-avadanei-constantin.htm

 

Autor Col.(r) dr. ing. Avădanei Constantin 19 Martie 2016, 10:19 Atitudini
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii