Domnitorul Alexandru cel Bun, un mare diplomat și strateg al românilor

De Col.(r) dr. ing. Avădanei Constantin 20 Februarie 2018, 00:52 Atitudini

Alexandru cel BunAlexandru cel Bun a fost unul dintre cele mai importante personaje ale istoriei românilor, cu o abilitate politică extraordinară, care l-a făcut celebru în vremurile sale. Despre Alexandru cel Bun istoricii spun că a fost primul mare domnitor al Moldovei, cu o domnie de peste 30 de ani, în pace și liniște.

Titulatura de „cel Bun” nu figurează pe timpul domniei sale, ci istoricii au stabilit-o mai târziu, aceasta având legătură cu faptul că, în lunga sa domnie, de peste 30 de ani, a ştiut să stea departe de conflicte, calităţile sale indiscutabile de mare diplomat și strateg fiind recunoscute de toată lumea. Potrivit „Letopiseţului” lui Grigore Ureche, în vremea domniei sale i se spunea „Alexandru Vodă cel Bătrân”, fiind primul din neamul Bogdăneştilor care a purtat nume de botez grecesc.

Primul document găsit de istorici, cu referire la începutul domniei sale, datează din 29 iunie 1400, cu toate că alți istorici susțin data de 23 aprilie 1399. Alexandru cel Bun a rămas în istorie ca fiind printre primii domnitori care și-au îndreptat atenția spre organizarea politică, administrativă și ecleziastică a Moldovei.

Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I Muşatinul, vine la domnia Ţării Moldovei susţinut militar de Mircea cel Bătrîn (domn al Munteniei), care îşi dorea un aliat în scaunul de la Suceava. Predecesorul său, la domnia Moldovei, Iuga, a fost luat ostatic în Muntenia de Mircea cel Bătrîn, unde probabil va muri ulterior fără a reveni în Moldova.

Domnia sa lungă s-a suprapus unei perioade caracterizată în special prin pace, fiind considerat un politician extrem de abil pentru acele vremuri tulburi, fiind extrem de apreciat pentru că a ştiut să menţină tot timpul un echilibru între marile puteri de atunci, Polonia şi Ungaria.

S-a impus ca domn autoritar şi a reuşit să grupeze şi să ţină strâns unită în jurul său o boierime neastâmpărată şi mereu dornică de schimbări politice. Alexandru a ştiut să folosească în avantajul ţării sale contradicţiile dintre statele vecine şi faptul acesta i-a dat posibilitatea de a se impune în politica europeană. Istoricul C. Cihodaru scria că: ”Alexandru cel Bun a fost duşmanul aventurilor nechibzuite, a iubit mai mult pacea şi a urât războiul, fără a înjosi prestigiul proprii sale ţări”.

Domnia s-a caracterizat prin stabilitate, pace şi dezvoltare în toate domeniile. Alexandru cel Bun a continuat opera de întregire a ţării, prin popularea şi valorificarea spaţiului dintre Prut și Nistru. De fapt a continuat politica de extindere dusă şi de Roman I Voievod. Ţara Moldovei s-a întins încetul cu încetul de la nucleul unde se formase, regiunea din nord-vest cu capitala la Suceava, până la Marea Neagră, incluzând şi Cetatea Albă de la Nistru, mare cetate, veche de pe vremea bizantinilor, deţinută apoi de negustorii genovezi. În momentul când Moldova a devenit stăpână pe această regiune, Cetatea Albă era încă în mâna genovezilor, care au acceptat însă suzeranitatea voievodului moldovean.

Tot din timpul glorioasei sale domnii datează şi organizarea administrativă a ţării. În timpul domniei sale s-au organizat mai multe unităţi administrative, numărul ţinuturilor fiind de 24 în anul în care a murit. Practic, domnitorul a dat autonomie totală oraşelor, iar cetăţenii acestora puteau astfel să-şi aleagă structurile de conducere.

Din cronicile păstrate de la Grigore Ureche se menţionează că Alexandru cel Bun a fost fondatorul dregătoriilor, cu înalţi funcţionari care îndeplineau sarcini din poruncă domnească. Din vremea acestui domnitor datează termenii de logăfăt (şeful de cancelarie domnească), vornic (membru al sfatului domnesc), spătar (comandant al armatei) sau vistiernic (ministru de finanţe).

În timpul domniei sale a avut loc și o evoluție importantă în plan economic, a emis monedă proprie, a încurajat comerțul, reprezentativ fiind privilegiul pe care l-a acordat negustorilor polonezi în anul 1408. Tot în același an a fost  atestat documentar și orașul Iași.

moneda emisa Alexandru cel Bun                                       stema Moldovei           
 Monedă emisă de Alexandru cel Bun                            Stema Moldovei

Potrivit cronicarului Grigore Ureche, Alexandru cel Bun a întreprins și o importantă operă de organizare ecleziastică a Moldovei. Este considerat de Biserica Ortodoxă un puternic pion al creștinătății, sub domnia lui fiind recunoscută existența Mitropoliei Moldovei de către Patriarhul Constantinopolului. Până la Alexandru cel Bun, numirea lui Iosif ca Mitropolit în Moldova nu era primită de Patriarhul de la Constantinopol care vroia să impună un mitropolit grec, fapt ce a creat o mare schismă între biserica moldovenească şi Patriarhia ecumenică (Patriarhia Constantinopolului). Meritul lui Alexandru cel Bun a fost obţinerea acordului Patriarhului de recunoaştere a lui Iosif ca mitropolit canonic asupra întregii Moldove, în anul 1401.
Biserica BistritaLa doi ani de la urcarea sa pe tron (1402), au fost aduse de la Cetatea Albă la Suceava moaștele Sf. Ioan cel Nou. Acest moment a fost gravat pe zidurile bisericilor și mânăstirilor din Moldova.

Alexandru cel Bun a întemeiat și două mânăstiri: Moldoviţa şi Bistriţa(foto), în cea din urmă fiind ulterior înmormântat.

Domnia sa s-a desfășurat sub simbolul păcii, domnitorul fiind un conducător cu aptitudini abile în planul politicii externe. A reușit să mențină pacea pe teritoriul Moldovei prin numeroase tratate încheiate în anii 1402, 1404, 1407, 1411 și 1415. A încercat să mențină o bună colaborare atât cu Ungaria, cât și cu Polonia (recunoscându-i suzeranitatea lui Vladislav II Iagello).

În anul 1412, prin abilitățile sale de bun diplomat, salvează Moldova de la efectele unui pact încheiat la Lublau, dintre Ungaria și Polonia, care prevedea împărțirea teritoriului românesc între cele două puteri, lucru care nu s-a mai produs.

Alexandru cel Bun a fost totuşi vasal al regelui Poloniei. Documentele  istorice atestă împrejurările în care a prestat jurământul împreună cu boierii lui, în calitate de vasal și participant la lupte alături de armata poloneză. Astfel îl găsim participant la marea bătălie din 1410, de la Tannenberg sau Grunwald, dintre polonezi și cavalerii teutoni, Moldova lui Alexandru cel Bun trimițând un contingent de 400 de călăreţi. Pare o cifră derizorie, dar pentru acea epocă nu însemna puţin.

Tactica militară aplicată de domnitorul Moldovei a hotărât soarta bătăliei, tactică inspirată de la cavaleria cumanilor, când la Adrianopol în anul 1205, aceștia i-au învins pe cruciații francezi și-l fac prizonier pe împăratul Baldovin al Constantinopolului. Tactica consta într-un atac frontal al moldovenilor până în fața dușmanului, după care se prefăceau că se retrag, iar cavalerii teutoni îmbrăcați în armuri grele porneau în urmărire, astfel în această mișcare greoaie deveneau ținte vulnerabile pentru cavaleria ușoară adversă. Această tactică împrumutată de la cumani a fost pentru români, în Evul Mediu, fundamentul artei militare, dezvoltată în continuare de domnitorii Țărilor Române. Aceşti urmaşi ai cavalerilor cruciaţi din Palestina erau stabiliţi în nordul Poloniei, justificându-şi prezenţa prin misiunea de a-i creştina pe acei păgâni care mai rămăseseră în nord-estul continentului: lituanienii.

Alexandru cel Bun însă, cu toate că l-a ajutat încă o dată pe regele Poloniei în 1422, în bătălia de la Marienburg, la sfârşitul domniei sale s-a aliat cu Ungaria şi cu Ordinul Teutonic împotriva Poloniei, ca să pună stăpânire pe ţinutul Pocuţiei, dat amanet de regele Poloniei unui predecesor al lui Alexandru, în schimbul unui împrumut de 3 000 de ruble de argint, niciodată restituit. Această nefericită hotărâre va influența negativ relaţiile polono-moldovene timp de o sută de ani.

În timpul domniei lui Alexandru cel Bun, Impriul Otoman se manifesta tot mai puternic în Marea Neagră. În anul 1420, au loc primele confruntări dintre Moldova şi Imperiul Otoman. Turcii au asediat Chilia şi Cetatea Albă, dar oastea moldovenească a reușit să le apere.

În plan personal, domnitorul a avut a viață destul de zbuciumată. Alexandru cel Bun a fost căsătorit de patru ori. Prima soţie a fost Margareta, fiica palatinului Ştefan din Losontz-Polonia. Era de origine catolică, fapt pentru care i-a construit biserica din Baia, aproape de Fălticeni. Acolo a şi înmormântat-o pe Margareta. După moartea acesteia, Alexandru cel Bun s-a căsătorit cu Ana, cărei i se mai spunea şi Neacşa, care şi ea a murit la puţin timp după căsătorie. A treia soţie a fost Ringailla, cu care s-a căsătorit în anul 1419, aceasta fiind văduva fiului cneazului Mazoviei. Nici această căsătorie nu a fost cu noroc, punând capăt relaţiei după doar doi ani, din motive religioase, ea încercând fără succes să-l convingă pe domnitor să treacă la catolicism.

În fine, în 1421 s-a recăsătorit cu Marina, care făcea parte dintr-o familie boierească din Moldova. Domnitorul a avut foarte mulţi copii, dar în afară de Cneaja, Ştefan, Bogdan şi Petru Aron nu se cunosc toţi membrii familiei sale.

Dar Moldova a trebuit să facă față de două ori, 1429, 1430, și unor atacuri din partea oștilor Țării Românești, pornite tot pe baza intrigilor desfășurate de puterile de atunci ale Europei. După o domnie de 32 de ani, Alexandru cel Bun a murit în urma unui atac de cord, chiar în prima zi a anului 1432, la Mănăstirea Bistriţa, unde îşi petrecea sărbătorile de iarnă. A lăsat în urmă o Moldovă bine aşezată şi liberă.

Domnitorul a fost înmormântat lângă soţia sa, Ana.

 

Autor Col.(r) dr. ing. Avădanei Constantin 20 Februarie 2018, 00:52 Atitudini
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii