Interviu cu domnul Ciobică Grigore, președintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politic - filiala Brăila (ultima parte)

De Ionel Lazarică 15 Noiembrie 2016, 10:47 Atitudini

Grigore CiobicaÎntrebare: Aveţi tăria sufletească să mergeţi mai departe cu destăinuirile? Aţi detectat turnători printre deţinuţi?Gardienii erau toţi la fel?
Continuare răspuns: Menţionez că în astfel de situaţii, când era vorba că vin americanii, turnătorii dispăreau din activitate. Circulaţia între dormitoare era liberă. Se temeau şi ei. In astfel de cazuri întâmplate în lume, cei dintâi sacrificaţi erau chiar ei, turnătorii. Probabil că ştiau acest lucru. Sus la etajul trei, la ora 12 noaptea, eram deja vreo cinsprezece oameni adunaţi. Primul lucru a fost acela să le spun vorbă cu vorbă ce am citit în "Scânteia". Nici un cuvânt, că vin americanii. Treburile politice îşi vedeau de drumul lor. Misiunea noastră, a grupului prezent, era să oprim măcelul, să oprim oamenii noştri în a nu se mai entuziasma sufleteşte, să nu provoace caraleii, să evite discuţii fără rost. Ziua să fie tăcere totală. În final, fără niciun comentariu, şedinţa s-a încheiat, iar eu am cerut să rămână în continuare cine mai vrea să asculte romanul. Au rămas vreo zece. Nu mai ştiu cât a durat. Când eram însă concentraţi asupra acţiunii romanului, numai ce auzim o bătaie în geamul camerei, care era sub noi la etajul doi al paturilor. Am îngheţat toţi. Bătaia s-a mai auzit o dată. M-am aplecat peste pat şi am privit spre geam. Ofiţerul de serviciu, miliţianul, îmi făcea semn cu degetul să ajung la uşa dormitorului. In secunda doi, toţi ceilalţi au dispărut ca prin minune. Parcă nici nu au fost. Am ţinut-o si eu tot aşa din secunda trei. Că am fost singur. Când am ajuns în uşa mare a camerei, am fost lovit brutal cu un baston din cauciuc. M-am prăbuşit la pământ. Nimeni din salon însă, nu s-a mişcat. De teamă. In final, ofiţerul de serviciu  m-a tras afară din dormitor, împingându-mă spre uşa mare a clădirii. Împins de la spate şi îngenunchind de câteva ori, am ajuns în poarta lagărului. Pe drum, printre înjurături şi lovituri, am înţeles că miliţianul nu ştia nimic despre prima noastră discuţie. Când am intrat în camera de gardă, trei haidăi de caralei s-au aruncat asupra mea. Loviturile şi înjurăturile curgeau cu nemiluita, iar întrebările la fel: "Spune banditule cu cine erai acolo", "Spune banditule ce aţi discutat", "Spune banditule când vin americanii". Unul obosea, iar celălalt, odihnit, începea. Am reuşit să conştientizez faptul că au turnat apă peste mine de două ori. N-am ştiut niciodată cât a durat. M-am trezit a doua zi cu lanţ la mâini şi picioare, la neagra, carceră, pe un pat făcut din trei scânduri, legat de perete prin două balamale şi asigurat cu un lacăt mare. La vizita de seară a ofiţerului de serviciu, mi s-a comunicat că am optsprezece zile de carceră, dreptul la mâncare din trei în trei zile. La fel şi apa. Mi-a desfăcut doar lanţul de la mâini, atenţionându-mă că, la orice nesupunere, mi-1 va pune la loc. Zilele au început să treacă cu greu, înghesuindu-se parcă între ele, încăpând anevoios în ochii care mi se închideau de foame, durere şi sete. Am aflat că sunt în a şaptea zi când vizeta celulei s-a deschis şi cineva mi-a aruncat o bucată de mămăligă caldă. I-am auzit doar vocea "Ia şi mănâncă".  "Eşti în a şaptea zi". Apoi paşii s-au pierdut în tăcerea totală a carcerii. Ce a urmat nu mai ştiu. După o criză de durere, care m-a adus la realitatea zilei, m-am trezit într-un pat cu cearceaf alb, specific infirmeriei lagărului. Eram la secţia de distrofici, cei care se mai mişcau doar spre moarte. Locuitorii secţiei îşi numărau singuri zilele, dormind cu sacul de înmormântare lângă ei. Uneori chiar în sac (!). Aici mi-am aşteptat sfârşitul alături de ceilalţi. Soarta nu a vrut să fie aşa.

Întrebare: Mai puteţi povesti? Este cumplit ce spuneţi că aţi îndurat; dacă doriţi să încheiem interviul, am să înţeleg.
Răspuns: Pot continua să vă relatez.
Ca o ironie crudă, stupidă a soartei, aici în această secţie a distroficilor ni se dădea mâncare zilnic şi pe îndestulate. Dar nimeni nu mai putea să mănânce. Viaţa era mult prea departe faţă de moarte. Am reuşit totuşi să trec pe lângă ea. După trei zile, revenindu-mi ca printr-o minune, m-au scos afară mutându-mă în secţia mare a bolnavilor. Nu-mi rămâne decât să-mi reamintesc cu mândrie că l-am iertat totuşi pe cel ce mă dusese, din prostie sau răutate sufletească, spre zona zero, căci din conştiinţă de mare comunist nici nu încăpea vorba; ba mai mult, mi-am propus să-1 şi uit. Şi mă voi strădui să fac acest lucru deşi, timp de peste cincizeci de ani, i-am ţinut minte nu numai faptele ci şi numele. L-am iertat şi l-am uitat. Nu de alta, dar nu vreau ca de pe urma lui, sau a altora, sau a mea, să credem că s-a rezolvat şi această problemă din istoria României.

Întrebare: Aş vrea să-mi spuneţi, dacă se poate, care ar fi ultima bătaie de joc faţă de acest filon omenesc al rezistenţei anticomuniste?
Răspuns: Este simplu, dacă folosim corect Istoria. Pe scurt. Ne ducem fuga în anii '47 - '56 şi vom vedea zeci şi sute de cadre universitare date afară din învăţământ pe motiv că NU au origine sănătoasă, mulţi dintre ei adâncind "Canalul" cu hârleţul şi roaba sau susţinând cu trupurile lor, zidurile închisorilor comuniste. Şi iar dăm fuga tot în Istorie, dar în anii de după '89. Nici un universitar, indiferent de domeniu, n-a trăit momentele celor din anii '47 - '55. Toţi au rămas să educe generaţiile viitoare. Au rămas însă cu bagajul de cunoştinţe ancorat în marea care se cheamă "Ştefan Gheorghiu". Nu-i exclus ca elevii acestora să le urmeze exemplul. Şi atunci, chiar dacă nu toţi şi-au dat încă doctoratul, unii dintre ei ar putea să pună la cale un proces în care membrii unui lot politic condamnat, dar care sunt încă în viaţă, să-i determine să se certe între ei, acuzându-se reciproc de turnătorii şi denigrări, să se bată, să se scuipe între ei şi toate acestea pe un post de televiziune al Republicii România. Şi pentru a nu se crea o confuzie, chiar dorită de unii, la adresa foştilor deţinuţi politic, privind turnătoriile, informările şi altele, menţionez faptul că acest drept al judecăţii îl au doar cei care au trecut cu demnitate prin închisorile Piteşti, Aiud, Jilava. In rest, turnătoria, informările şi denigrările au o marjă largă de producere, respectiv de la o lingură de arpacaş în plus, până la crucificarea aproapelui tău. Demenţa decidenţilor, demenţa executanţilor, depăşise în anii aceia orice limită. Spun acest lucru, amintindu-mi vorbele unui şef de post de miliţie, în zona căruia mi-am desfăşurat activitatea ca inginer agronom, în a treia sau a cincea zi după execuţia şefului statului. "Tovarăşe inginer...(nu mi-a mai spus „banditule. ")... nu te bucura, profesorii rămân tot ai noştri". Pentru mine a fost ca o lovitură de trăsnet. Am fost trezit la realitatea dură. Dacă a spus cu de la el gândire această sinteză a timpului, eu l-am iertat pentru toate răutăţile pe care mi le-a făcut. Mi-a deschis ochii să văd totul, înainte de ceea ce avea să vină…

 

Autor Ionel Lazarică 15 Noiembrie 2016, 10:47 Atitudini
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii