Centenarul luptelor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz

De Redactia 16 Mai 2017, 12:02 Atitudini

Istoricul Consiliu de Coroană din 14/27 august 1916 de la Palatul Cotroceni din Bucureşti, convocat de Regele Ferdinand a aprobat intrarea României în Marele Război, de partea Antantei, în urma telegramei din 22 iunie 1916 prin care aliaţii cereau României de a se alătura „acum ori niciodată”. În noaptea de 14/27-15/28 august 1916 trupele române au atacat frontiera austroungară. Zidul de temniţă care închidea o jumătate a Neamului Românesc, era dărâmat. Pătrunderea în Transilvania s-a făcut prin 18 puncte. Rezistenţa opusă de trupele austroungare a fost înfrântă cu repeziciune, trupele române înaintând impetuos spre ţelurile fixate.

Campania din 1916 a avut un sfârşit trist, care sfâşia de durere inimile românilor. Capitala ţării a fost ocupată la 6 decembrie, iar România a fost invadată de duşman. Mândra armată română, care se avântase peste munţi, cu patru luni înainte, ca să elibereze pe fraţii robiţi, fusese nevoită să se retragă în Moldova cu capul plecat şi cu inima sângerândă, dând foc avutului ţării şi părăsindu-şi propria ţară în mâinile duşmanului. Cauzele înfrângerii armatei române s-au datorat faptului că am întâlnit un inamic superior ca dotare tehnică şi din punct de vedere numeric, Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria şi Turcia; am fost deficitari în ce priveşte înzestrarea cu tehnică militară: artilerie, mitraliere, armament de infanterie; aliaţii nu şi-au respectat în totalitate promisiunile de ajutorare şi sprijinire a armatei române.

Germania a mutat pe frontul român centrul de greutate al războiului, astfel în noiembrie 1916, duşmanul a concentrat 40 de divizii şi 6 brigăzi, din toate punctele de vedere superioare nouă. În tot timpul campaniei din 1916, Rusia a fost de rea credinţă. La Curtea din Petrograd dominau sentimentele germanofile şi intenţia de a pregăti o pace separată cu Germania. Pretextul care să justifice această trădare faţă de cauza comună a aliaţilor, trebuia să fie dezastrul militar al românilor, care să nu atingă direct Rusia.

În urma dezastrului militar al României, diplomaţia din Viena, în primăvara anului 1917 a propus germanilor, ruşilor, francezilor, englezilor diferite variante de încheiere a păcii, dar din nefericire pentru noi toate prevedeau sacrificarea României. Astfel contele Czernin, ministrul de Externe al Austriei a propus împărţirea României între Austria, Rusia şi Bulgaria, iar ceea ce mai rămânea să se numească Noua Românie şi să fie cât Monaco, dar Franţa, Italia, Anglia s-au opus. Înalţi oaspeţi din Franţa, Belgia, America, în primăvara anului 1917 ne-au vizitat la Iaşi, ne-au încurajat şi asigurat de tot sprijinul aliaţilor.

Misiunea militară franceză din România a fost completată cu un mare număr de ofiţeri şi tehnicieni din toate armele şi specialităţile, peste 1500. Conducătorul ei era generalul Berthelot, una din gloriile armatei franceze, având colaboratori pe colonelul Petin, generalul Vouillemain, colonelul Marie Laffont, doctorul Clunet. La 8 iunie 1917 două batalioane de voluntari ardeleni şi bucovineni, perfect echipate şi instruite au sosit la Iaşi, fiind primite cu entuziasm de generalul Constantin Prezan. În Piaţa Unirii, în jurul statuii lui Alexandru I. Cuza au ţinut cuvântări înflăcărate Ioan C. Brătianu, N. Iorga, O. Goga, I. Nistor şi s-a încins Hora Unirii în jurul statuii.

La sfârşitul lunii iunie, armata română renăscută ca pasărea Pheonix din propria ei cenuşă, era nerăbdătoare să reînceapă lupta, de astă dată în împrejurări mult mai bune decât cele care o duseră la dezastrul din 1916. Poporul întreg aştepta plin de încredere ceasul cel mare.

În luna iunie 1917 a început pregătirea ofensivei româno-ruse de la Nămoloasa. În dimineaţa zilei de 20 iulie a început un puternic bombardament de artilerie, până în 25 iulie, timp în care s-au aruncat asupra inamicului 220 de vagoane de proiectile. A fost cea mai mare pregătire de artilerie de pe frontul nostru. Când mai era un singur pas de făcut şi anume asaltul, trupele române au primit copiile telegramelor adresate de generalul Șcerbacew, de oprire a luptei deoarece soldatul revoluţionar rus nu mai voia să mai lupte. Astfel a fost înăbuşită mai înainte de a se naşte ofensiva Armatei I-a de la Nămoloasa.Reacţia comandamentului suprem român a fost promtă. Cu tot succesul obţinut de Armata a II-a, în ofensiva de la Mărăşti, continuarea operaţiilor militare pe frontul de la Nămoloasa nu mai este posibilă din cauza situaţiei generale de pe frontul rus.

Executată de o armată puternică, dispunând de avantajele iniţiativei şi lovind duşmanul prin surprindere bătălia de la Mărăşti se anunţa sub cele mai frumoase auspicii şi făgăduia cele mai bune rezultate. Pregătirea de atilerie a început pe 22 iulie şi a ţinut până pe 24 iulie. La ora patru dimineaţa s-a declanşat un asalt furibund supra liniilor germane. Satul Mărăşti formidabil fortificat şi transformat în întregime într-o redută inexpugnabilă a trecut rapid în mâinile românilor apoi Dealul Poiana Încărcătoarea şi Dealul Momâia. Ziua de 24 iulie se încheia  cu un bilanţ foarte mulţumitor. Frontul duşman fusese rupt şi străpuns pe o lărgime de 10 km, germanii fiind obligaţi să se retragă în dezordine.

În plină înaintare victorioasă, Armata a II-a primeşte fatalul ordin de suspendare a operaţiilor din cauza situaţiei generale de pe frontul rus. Rareori o armată victorioasă a primit o lovitură morală mai puternică decât cea primită de Armata a II-a. După şase luni de viaţă chinuită, susţinuţi numai de nădejdea zilei celei mari, care a şi sosit pentru a gusta bucuria izbândirii şi să fii deodată oprit de dezerţiunea aliatului rus, era cea mai grozavă amărăciune pe care ne-o sortise desfăşurarea războiului nostru, atât de darnic în decepţii de tot felul. Totuşi, s-a revenit asupra ordinului, dându-i posibilitatea generalului Averescu, să poată executa urmărirea. În scurt timp românii au eliberat Soveja, Rucăreni, Dragoslavele, Negrileşti, centre străvechi ale Vrancei, iar după câteva zile ocupă Dealul Baba Maria, satul Ţopeşti, valea Putnei şi Bârseşti. Armata a II-a Română repurtase o biruinţă strălucită. Frontul duşman fusese sfărâmat pe o lungime de 30 de km şi împins pe o adâncime de 20 km, iar 30 de localităţi fuseseră recucerite de români.

Între timp înfrângerea ruşilor se transformase în dezastru, la 19 iulie 1917, frontul rus din Galiţia era rupt la Zloczow, iar pste cinci zile, la 24 iulie, ziua izbânzii de la Mărăşti, Tarnopolul cădea în condiţii care aruncau, pentru întâia oară, un văl de ruşine peste armata revoluţionară rusească. Armata rusă era în plină descompunere, puterea militară rusă se prăbuşea, unităţi militare întregi dezertau. În această situaţie, germanii plănuiesc cucerirea Moldovei. Marea ofensivă proiectată de germani avea să se desfăşoare în două bătălii: bătălia de la Mărăşeşti şi bătălia de la Oituz. În seara zilei de 5 august, Mackensen părăsea Bucureştiul ca să ia, personal, conducerea bătăliei ce spera să-i dea Moldova şi Basarabia.

În noaptea de 5-6 august 1917 artileria germană începu un puternic bombardament asupra poziţiilor româneşti, după care asaltul germanilor a fost furibund. Forţele ruseşti erau spulberate, asistam la cel dintâi act de laşitate săvârşit de trupele ruseşti pe frontul român. Victoria germanilor părea iminentă. Alarmaţi de dezastrul de pe front, chiar în timpul luptelor unităţile româneşti au umplut golul lăsat de ruşi. Mareşalul Mackensen cuprindea cu privirea câmpul bătăliei şi-şi făcea iluzii că victoria nu-i putea scăpa, chiar în ziua de 6 august, dar când i-a văzut pe români cum luptă, în amurgul însângerat, gloriosul mareşal şi-a citit limpede apusul propriei sale faime de militar care nu cunoscuse până atunci înfrângerea.

Bătălia de la Mărăşeşti a continuat până în ziua de 21 august şi s-a terminat cu victoria categorică a forţelor româneşti. De multe ori duşmanul a reuşit să străpungă liniile româneşti, dar de fiecare dată s-a lovit de eroismul soldaţilor români, au fost 61 de contraatacuri care au produs germanilor pierderi considerabile. În aceste zile crâncene de luptă, Mackensen şi-a găsit forţa tactică, ce spera să-i aducă victoria, evitarea românilor şi atacarea ruşilor, dar de fiecare dată românii apăreau ca din pământ şi băgau groaza în germani. În multe situaţii soldaţii români atacaţi cu gaze, îşi leapădă bluzele, îşi zvârle căştile de metal, rămaşi în cămăşi cu mânecile suflecate, înegriţi de gaze şi cu capetele goale, ei se reped asupra duşmanului. Germanii surprinşi de neaşteptata apariţie fug îngroziţi crezând că sunt soldaţi africani.

Bătălia de la Mărăşeşti a fost, prin durata, proporţiile şi intensitatea ei, cea mai mare bătălie care s-a dat pe frontul românesc în decursul războiului mondial. Singura bătălie de pe Neajlov şi Argeş ar putea să-i fie comparată ca întindere de front şi ca număr de unităţi participante. Pentru noi, Românii, care am făurit victoria cu priceperea comandanţilor, cu vitejia şi sângele îmbelşugat vărsat al militarilor, Mărăşeştii vor rămâne pagina cea mai strălucită a marelui nostru război naţional. Biruinţa de la Mărăşeşti a stârnit admiraţia în rândul aliaţilor şi a avut un puternic ecou peste hotarele ţării. Pierderile nostre în bătălia de la Mărăşeşti au fost de 21.451 militari, ale ruşilor nu se cunosc iar germanii au tăinuit imensele lor pierderi. Numeroase personalităţi politice şi militare, ziare, posturi de radio, corespondenţi de război au subliniat eroismul ostaşilor români. Cu Mărăştii şi Mărăşeştii luam iar loc, cu fruntea sus, în rândul prietenilor şi aliaţilor noştri.

Generalul Berthelot aprecia că: „Soldaţii români luptă admirabil. Ei sunt la înălţimea celor mai viteji apărători, sunt cei mai buni soldaţi din lume”. Generalul american John Pershing, aflat pe teritoriul francez, exclama plin de admiraţie: „Admir splendidul eroism al armatei române, care şi-a apărat cu îndârjire pământul Patriei sale”. Şi personalităţile marcante din tabăra adversă au recunoscut succesele armatei române. Contele Czernin în memoriile sale relata: „La ultima mare ofensivă de la Mărăşeşti trupele lui Mackensen au suferit pierderi sângeroase. Acest succes a încurajat pe români”.Reflectând impresia puternică produsă în lumea întreagă de vitejia armatei noastre, ziarul englez „Times” aprecia în numărul din 17 august 1917, că: „Românii s-au bătut cu un eroism mai presus de orice laudă. Soldaţii germani au fost atât de violent atacaţi, încât aruncau armele pentru a fugi mai iute ca să nu fie făcuţi prizonieri. Această înfrângere este lovitura cea mai importantă pe care au primit-o germanii în răsăritul Europei”.

Ultima mare bătălie pentru cucerirea Moldovei de către germani, a fost cea de la Oituz. Ofensiva austro-germană a început în ziua de 8 august cu un bombardament violent asupra liniilor ocupte de ruşi. La începutul bătăliei s-a observat că aceasta lua un curs din ce în ce mai primejdios pentru noi, deoarece inamicul dispunea aici de forţe covârşitoare, care întreceau cu mult puterea de rezistenţă a armatei noastre. De aceea Marele Cartier Român a hotărât regruparea forţelor nostre. Rând pe rând în atacurile de la Cireşoaia şi Coşna trupele române au ieşit victorioase, iar la 22 august 1917 s-a confirmat izbânda puterii de rezistenţă a soldaţilor români. Marele plan strategic al germanilor s-a prăbuşit în august 1917 în cel mai complet eşec. Cleştele celor două armate austro-germane, care trebuia să opereze în Moldova, zăcea la pământ cu braţele sfărâmate. La Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, soldatul român a reuşit să zădărnicească marele plan strategic al duşmanului, a salvat Moldova de catastrofa invaziei şi a ocupaţiei inamice şi a adus o nouă consacrare gloriei armatei române, cu preţul sângelui vărsat pe câmpul de luptă.

O încetare definitivă a ofensivei pe frontul român a început să intre în socotelile comandamentului german. Această eventualitate era supărătoare şi jignitoare, ofensiva pentru cucerirea Moldovei prea tare trâmbiţată, pentru ca, renunţarea, venită după sângeroasele bătălii date, să nu echivaleze pentru toată lumea cu mărturisirea umilitoare a înfrângerii. De aceea comandamentul german se decise să facă o nouă şi ultimă încercare. În bătăliile de la Ireşti, Varniţa, Dealul Porcului, Muncelu, Cireşoaia, armata germană a făcut ultimele sforţări de care mai era capabilă pentru ocuparea Moldovei. Învinsă şi epuizată ea trebuia să încheie operaţiunile războinice pe frontul Moldovei şi să renunţe la orice ofensivă. În ziua de 3 septembrie a murit eroina Ecaterina Teodoroiu, când trei gloanţe pe fruntea fecioarei de la Jiu au aşezat cununa nemuririi. Panteonul eroilor războiului nostru ar fi fost sumbru fără această floare gingaşă, răsărită în vâltoarea bătăliilor, spre a fi smulsă de suflarea vijelioasă a celei din urmă încăierări.

Campania română din 1917 a ţinut 50 de zile, începuse la 20 iulie în bombardamentul năpraznic de la Nămoloasa şi Mărăşti şi s-a sfârşit la Cireşoaia. Din punct de vedere strategic, campania din 1917 a fost o dublă victorie a românilor. Ea a avut două etape, una ofensivă la început, când iniţiativa a fost de partea noastră şi una defensivă la urmă, când a trebuit să parăm lovitura inamicului. Cu aceasta s-a încheiat definitiv campania română din 1917. De partea noastră, ruşii nu voiau să mai lupte, iar românii singuri nu erau aşa de puternici, încât să poată întreprinde acţiuni ofensive cu perspective mari.

La începutul lunii septembrie 1917, împăratul Wilhelm II a venit în teritoriul ocupat pentru a vizita frontul român. El a trecut pe la Curtea de Argeş, pentru a depune o coroană pe mormântul Regelui Carol, a vizitat teritoriile petroliere de la Câmpina şi a fost primit la Cernavodă de Ţarul Ferdinand al Bulgariei, pe un pământ pe care Ţarul l-a numit bulgăresc. Apoi a vizitat frontul din Moldova. De la înălţimea Măgurii Odobeştilor, Kaizerul a ascultat explicaţiile înfrângerilor suferite, făcute de comandanţii săi. Mareşalul Mackensen era stânjenit când privirile împăratului au fost pironite pe zidul de netrecut de către maşina de război germană şi simţea cum cariera sa glorioasă se încheie aici. El va rămâne în postul lipsit de primejdie şi glorie, de comandant al armatei de ocupaţie din România.

La 7 noiembrie 1917 a izbucnit în Petrograd revoluţia bolşevică iar în mai puţin de o săptămână, Kerenski se recunoaşte înfrânt şi fuge. La 3 decembrie, Şcerbacew comunică mareşalului Mackensen propunerea de a intra în tratative pentru încheierea unui armistiţiu. La 4 decembrie 1917 s-a ţinut la Iaşi un Consiliu de Miniştri, prezidat de Regele Ferdinand care a hotărât că armata română, constrânsă de necesitate, trebuie să ia parte şi ea la tratative, spre a încheia un armistiţiu cu caracter militar. La 7 decembrie au început la Focşani tratativele, iar la 9 decembrie armistiţiul a fost încheiat.

Războiul mondial şi marea revoluţie rusă au pus problema Basarabiei, în mod brusc, printre cele ce trebuiau să capete o grabnică dezlegare. Armata rusă din Galiţia până la Marea Neagră cuprindea o însemnată proporţie de moldoveni basarabeni, 200.000 de militari, care au fost puternic influenţaţi de fraţii lor din dreapta Prutului de-a lungul luptelor. Aici soldaţii moldoveni basarabeni căpătaseră conştiinţa importanţei Neamului Românesc.
Convocarea Marelui Congres Ostăşesc în perioada 2-9 noiembrie 1917 a fost evenimentul cel mai mare şi mai hotărâtor pentru soarta Basarabiei. La 4 decembrie 1917 s-a săvârşit evenimentul epocal al deschiderii Sfatului Ţării iar la 15 decembrie 1917 a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească.

Ziua de 27 martie / 9 aprilie 1918 rămâne pentru Basarabia ziua dreptăţii celei mari, Sfatul Ţării declară Unirea Basarabiei pe vecie cu Mama sa România. Marea nelegiuire săvârşită la 25 mai 1812 a fost reparată. Moldova frântă în două, s-a reîntregit. Pământul moldovenesc dintre Prut şi Nistru, rupt de la sânul Ţării Mamă şi robit străinului, s-a reîntors la vechiul trup.

În marele război România nu fusese înfrântă de duşman.Ea-i ţinuse piept cu bărbăţie şi-l făcuse să muşte ţărâna neputincios, în faţa barierei de piepturi şi baionete ce păzea Moldova. Revoluţia şi defecţiunea rusească o aruncase însă cu mâinile legate la picioarele adversarului. Neînfrântă, dar fără nicio şansă, România trebuia să înceapă din nou suişul calvarului său. Armistiţiul a fost cea dintâi etapă, iar noi ne găseam singuri, izolaţi în faţa Puterilor Centrale. Un mare ziar francez scria: „România a rămas ca o insulă de onoare în acest ocean de noroi”. Imediat după semnarea păcii de la Brest-Litowsk, Puterile Centrale au socotit că e momentul cel mai favorabil de a încolţi România şi îi trimit o somaţie de a încheia pacea.

Tratativele au reînceput la 22 martie 1918 la Palatul Cotroceni, în sala devenită istorică, în care se ţinuse Consiliul de Coroană de la 27 august 1916. La 7 mai 1918 la Palatul Cotroceni s-a semnat odioasa pace impusă României de Puterile Centrale, sub numele de „Pacea de la Bucureşti 1918”. Pacea criminală ne-a adus robia politică şi economică, pierderea munţilor, răpirea Dobrogei, demobilizarea imediată a opt divizii şi trebuia să plătim pagube de război care întreceau de câteva ori posibilităţile noastre.

În străinătate se desfăşura o puternică propagandă de sprijinire a României şi împotriva tratatului de pace cu Puterile Centrale. La Paris în iunie 1918 sub preşedinţia lui Take Ionescu a luat fiinţă Consiliul Naţional Român, care a avut un rol important şi prin care s-a văzut solidaritatea aliaţilor, în mod deosebit a Franţei. România urmărea cu răsuflarea tăiată de emoţie, desfăşurarea evenimentelor de pe teatrul francez al războiului. În primăvara şi vara anului 1918 toate operaţiile militare au consemnat superioritatea ţărilor Antantei. Aliaţii obţin victorie după victorie pe toate fronturile. Cancelariile din Berlin şi Viena pândesc o ocazie favorabilă pentru a oferi pacea, mai înainte ca desfăşurarea războiului să le pună în faţa dezastrului inevitabil.

Deodată catastrofa se produce în Balcani. Armata de la Salonic îi zdrobeşte pe germani, bulgari, austrieci şi turci. Soarta războiului se hotăra în Balcani. Victoria generalului Franchet era decisivă pentru soarta Bulgariei şi Turciei. Înfrângerea Bulgariei şi scoaterea ei din luptă descoperea complet flancul imperiilor centrale dinspre sud şi deschidea poartă largă invaziei aliaţilor. Reintrarea în luptă a armatei române, odată cu apariţia armatelor aliate la Dunăre, era o eventualitate care avea multe posibilităţi de realizare.

La 10 noiembrie Regele Ferdinand ordona mobilizarea armatei, decretul era contrasemnat de generalul Eremia Grigorescu, noul ministru de război, eroul de la Oituz şi Mărăşeşti. În aceeaşi zi guvernul trimite un ultimatum care conţinea şi declaraţia de război a României împotriva Germaniei, iar în aceeaşi seară a început retragerea germanilor. Pe urmele germanilor care se retrag înaintează francezii. În ziua de 12 noiembrie, Berthelot primeşte şi transmite ştirea încheierii armistiţiului general pe toate fronturile şi a încetării oricărei operaţii de luptă.

Pe ruinele Imperiului Habsburgic, popoarele fostei monarhii se grăbeau să se organizeze în state naţionale. În timpul războiului Bucovina a trecut rând pe rând sub dominaţia ruşilor şi a austriecilor. La 8 noiembrie 1918 armata română a trecut vechea graniţă şi a călcat pe pământul frăţesc al Bucovinei. Bucovina, colţul cel mai vechi de ţară moldovenească, se lipea iar la trupul Ţării Mamă. La Cernăuţi, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei sub preşedinţia lui Iancu Flondor a hotărât cu o majoritate zdrobitoare „unirea necondiţionată pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu Regatul României”.

La 1 Decembrie 1918, Regele reintra în capitala Ţării în fruntea armatei sale eroice. În aceeaşi zi, de 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, în vechea capitală a lui Mihai Viteazul, se încheia în aceleaşi momente, în aceeaşi atmosferă de mare sărbătoare prin voinţa naţiunii române, adunată din toate colţurile Ardealului, cel mai măreţ act al istoriei Neamului Românesc.

Multimilenara cetate a Albei Iulia fusese aleasă pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanţii poporului românesc al Ardealului, în cea mai mare zi din istoria acestui popor, 1 Decembrie 1918. Adunarea de la Alba Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Peste 100.000 de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti.

Războiul României încă nu se încheiase. Va urma încă un an de lupte grele pentru doborârea definitivă a vechilor duşmani şi pentru consolidarea Marii Uniri de la Alba Iulia. Măcelurile în masă la care începuseră să se dedea gărzile ungureşti asupra românilor din Ardeal, erau semnele prevestitoare ale unor vremuri furtunoase. În adâncul conştiinţei tuturora era convingerea că procesul milenar dintre români şi unguri va trebui să fie rezolvat definitiv cu sabia. Războiul româno-maghiar a început cu ofensiva trupelor române din 16 aprilie 1919 din Munţii Apuseni. Doar două zile le-au trebuit trupelor române pentru a sparge frontul unguresc. Luptele au continuat pe teritoriul Ungariei. Bătălia de pe Tisa a început pe 17 iulie 1919, pe 26 iulie trupele ungare au fost învinse definitiv, iar în 4 august 1919 armata română a ocupat Budapesta, capitala Ungariei. Armata română repurtase o biruinţă strălucită şi binemeritată în campania din Ungaria. Aceasta era încoronarea strădaniilor noastre, ce consfinţea Marea Unire de la Alba Iulia.

La 4 iunie 1920 s-a pronunţat unul din marile verdicte ale istoriei. La Trianon, în Versailles s-a semnat tratatul de pace între Ungaria şi Puterile aliate. Tratatul pentru recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România s-a semnat la 28 octombrie 1920 la Paris de delegaţii Franţei, Angliei, Italiei şi Japoniei, de o parte şi ai României de altă parte.

Anul 2017 trebuie să se numească: „Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – 100”.

Ioan Galdea

 

Autor Redactia 16 Mai 2017, 12:02 Atitudini
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii