100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial (VI)

De Redactia 20 Aprilie 2016, 13:42 Atitudini

PrutulRăzboiul mondial şi marea revoluţie rusă au pus problema Basarabiei, în mod brusc, printre cele ce trebuiau să capete o grabnică dezlegare. Armata rusă din Galiţia până la Marea Neagră cuprindea o însemnată proporţie de moldoveni basarabeni, 200.000 de militari, care au fost puternic influenţaţi de fraţii lor din dreapta Prutului de-a lungul luptelor. Aici soldaţii moldoveni basarabeni căpătaseră conştiinţa importanţei Neamului Românesc.

În Kiev, studenţimea moldovenească basarabeană a venit în contact cu prizonierii ardeleni şi bucovineni, adunaţi aici pentru a se constitui în legiuni române. Această întâlnire a fost hotărâtoare pentru viaţa românească din Basarabia. Astfel războiul a pregătit sufleteşte Unirea  Basarabiei cu România.

În afara mişcării de pe fronturile militare şi de la Kiev, o mişcare mult mai importantă a început la Chişinău. Pentru a smulge de fapt Basarabia din statul rus, trebuia creat un organ independent de administraţie a Basarabiei autonome. Aşa s-a născut ideea convocării Marelui Congres Ostăşesc. Acest congres, ce a avut loc în perioada 2-9 noiembrie 1917, a fost evenimentul cel mai mare şi mai hotărâtor pentru soarta Basarabiei. Într-o atmosferă înălţătoare în prezenţa comisarului gubernial, Vladimir Christi, congresul a proclamat Autonomia politică şi teritorială a Basarabiei. Congresul s-a transformat într-o sărbătoare a unităţii Neamului Românesc de pretutindeni. Ardelenii au desfăşurat în sala congresului steagurile lor tricolore, pe care era scris: Trăiască România Mare, Trăiască Neamul Românesc şi au cântat în entuziasmul lor la congres, Trăiască Regele, La arme şi alte imnuri patriotice.

Congresul a hotărât convocarea Sfatului Ţării, adunarea naţională aleasă a Basarabiei, adevărata şi legitima reprezentantă a suveranităţii naţionale. La 4 decembrie 1917, s-a săvârşit evenimentul epocal al deschiderii Sfatului Ţării. În catedrală s-a oficiat pentru prima dată serviciul divin în Limba Română. A fost sfinţit cel dintâi Steag Naţional sub faldurile căruia a defilat primul regiment moldovenesc. În localul Liceului Nr. 3 s-au deschis lucrările Sfatului Ţării salutat cu accentele imnului Deşteaptă-te române. Preşedinte al Sfatului Ţării a fost ales Ion Inculeţ. În cuvântarea sa  Onisifor Ghibu a avut prima viziune a marii sărbători a Unirii întregului Neam Românesc, la Alba Iulia.

Zece zile după constituirea Sfatului Ţării, Adunarea proclamă, în memorabila zi de 15 decembrie 1917, Republica Democratică Moldovenească. Preşedinte al republicii a fost ales Ion Inculeţ. Proclamarea autonomiei şi republicii era în acelaşi timp cu încheierea armistiţiului pe frontul român. Moldova şi Basarabia erau înecate de valurile cetelor de soldaţi desmăţaţi, care au părăsit frontul şi porniseră acasă, jefuind şi devastând tot ce întâlneau în cale. Bandele înarmate străbăteau ţara, dând foc la proprietăţi, asasinând şi răspândind teroarea. Tânăra republică moldovenească nu putea face faţă singură unor asemenea mari greutăţi. În ianuarie 1918 guvernul basarabian solicită guvernului român să-i pună la îndemână ajutorul militar de care avea nevoie. Cererea a fost îndreptată prin intermediarul Şcerbacew, iar ministrul de război al României a dat ordin ca detaşamentele de ardeleni din Kiev să fie puse la dispoziţia Sfatului Ţării. În acest timp însă anarhia luase proporţii foarte grave. În această situaţie Marele Cartier Român, la 20 ianuarie trimite două divizii de infanterie şi două de cavalerie care trec Prutul şi reinstaurează ordinea în Basarabia.
 
La 2 martie 1918, o delegaţie a Sfatului Ţării compusă din Inculeţ, Halippa şi Ciugurean, vine la Iaşi ca să ia contact cu noul guvern Marghiloman. În discuţiile avute cu primul ministru român, delegaţii basarabeni se declară pentru înfăptuirea imediată a unirii. Au fost consultaţi şi reprezentanţii puterilor aliate, iar pentru înfăptuirea imediată a unirii s-au pronunţat Franţa, Anglia, America, iar Italia a dat un răspuns evaziv.

Ziua de 27 martie / 9 aprilie 1918 a fost pentru Basarabia ziua dreptăţii celei mari. Marea nelegiuire săvârşită la 25 mai 1812 a fost reparată. Moldova, frântă în două, s-a reîntregit. Pământul moldovenesc dintre Prut şi Nistru, rupt de la sânul Ţării Mamă şi robit străinului, s-a reîntors la vechiul trup.

Sfârşitul anului 1916 înregistrase înfrângerea României şi cotropirea teritoriului ei, rezultând două Românii, petecul de pământ din Moldova şi România ocupată. Cel dintâi efect pentru România ocupată a fost ruperea completă a legăturilor de orice fel cu lumea. Nu a mai fost poştă, telegraf, cale ferată, presă, în schimb invazia germanilor, austroungurilor, bulgarilor au adus teroarea, crime, foametea, hoţii, nelegiuiri, nedreptăţi de orice natură. Populaţiei i se cereau alimente, bunuri, bani, iar dacă nu le dădeau invadatorilor erau executaţi. Pentru pretext de spionaj au fost executaţi copii şi oameni nevinovaţi. Intelectualii au fost arestaţi şi ţinuţi ostatici, propaganda germană a apărut în şcoli pentru a arăta care sunt beneficiile ţării sub robia germană. Ţara a fost exploatată crunt din punct de vedere economic, a fost un jaf total, duşmanii au procedat la stoarcerea bogăţiilor până la secarea izvoarelor. Românii au ajuns robi şi nu mai dispuneau de nimic din avutul lor. În politica dusă în România ocupată au excelat Petre Carp şi Alexandru Marghiloman, care au dus o politică de urzeli; apropiat de germani a fost şi Constantin Stere; iar Titu Maiorescu a fost mai moderat, de altfel el a murit în vara anului 1917.

România nu fusese înfrântă de duşman. Ea-i ţinuse piept cu bărbăţie şi-l făcuse să muşte  ţărâna neputincios, în faţa barierei de piepturi şi baionete ce păzea Moldova. Revoluţia şi defecţiunea rusească o aruncase însă cu mâinile legate la picioarele adversarului. Neînfrântă, dar fără nicio şansă, România trebuia să înceapă din nou suişul calvarului său. Armistiţiul a fost cea dintâi etapă, iar noi ne găseam singuri, izolaţi în faţa Puterilor Centrale. Un mare ziar francez scria: România a rămas ca o insulă de onoare în acest ocean de noroi.

Puterile Centrale au început tratativele păcii separate de la Brest-Litowsk. Pentru aceste tratative au inventat Ukraina, cu care Austro-Ungaria încheie pacea la 9 februarie 1918. Rusia, lipsită de putinţa oricărei rezistenţe semnează pacea impusă de germani, cea mai ruşinoasă pe care a acceptat-o vreodată o ţară mare şi puternică. Imediat după semnarea păcii, Puterile Centrale au socotit că e momentul cel mai farovabil de a încolţi România şi îi trimit o somaţie de a încheia pacea.

În această situaţie gravă, la 8 februarie 1918 Brătianu şi-a depus mandatul, iar şeful noului guvern a devenit generalul Averescu, fostul comandant al Armatei a II-a. Brătianu a ţinut să îi dea sfatul să nu-şi lase sabia în anticameră pentru asemenea negocieri. La 18 februarie 1918 a avut loc în castelul Ştirbei, de la Buftea, întrevederea dintre Averescu şi Mackensen. La 27 februarie în gara Răcăciuni, are loc întâlnirea Regelui Ferdinand cu Czernin. România trădată şi părăsită, trebuia să cedeze Dobrogea bulgarilor, să accepte rectificări de frontieră în munţi în favoarea Austro-Ungariei şi să accepte concesiuni economice.

Pe 2 martie 1918 are loc Consiliul de Coroană, Averescu demisionează, iar din cauza discuţiilor lungi, apoi aceleaşi discuţii şi în consiliul de miniştri, s-a depăşit ora 12, când expira termenul utimatului. Puterile Centrale denunţă armistiţiul şi mai cer trei condiţii noi: demobilizarea imediată a opt divizii, transportul trupelor austro-germane prin Moldova şi Basarabia spre Ukraina, repatrierea ofiţerilor din misiunile aliate. Termenul fixat de duşmani pentru ultimatum era 5 martie, ora 12 noaptea.

În ziua de 3 martie a avut loc al doilea Consiliu de Coroană. Noile condiţii au mărit deprimarea sufletească a participanţilor, care au propus ca a doua zi să se ţină al treilea Consiliu de Coroană, la care să participe si generalii Prezan, Grigorescu şi Văitoianu. În cele din urmă s-a ajuns la concluzia că altă cale de salvare a fiinţei României nu există. Demisia guvernului Averescu a fost respinsă, iar pasul cel greu fusese definitiv hotărât. La 5 martie, la Focşani a fost semnat protocolul de prelungire a armistiţiului. În cele din urmă guvernul Averescu a demisionat.

Cu sprijinul contelui Czernin, la 19 martie 1918, Marghiloman, cunoscut ca germanofil, a devenit prim-ministrul României dezastrului. El trebuia să încheie pacea umilitoare care consfinţea scoaterea României din rândurile ţărilor independente. Era o misiune de sacrificiu pe care şi-o lua Marghiloman, legată de o grea răspundere în faţa istoriei.

La 22 martie 1918 tratativele au reînceput la Palatul Cotroceni, în sala devenită istorică, în care se ţinuse Consiliul de Coroană de la 27 august 1916. Delegaţiile însărcinate cu tratativele păcii erau prezidate: pentru România de primul ministru Marghiloman; pentru Germania de ministrul de externe von Kühlmann; pentru Austro-Ungaria de ministrul de externe von Czernin; pentru Bulgaria de primul ministru Radoslavoff şi pentru Turcia de marele vizir Talaat Paşa.

Discuţiile au avut loc în patru secţiuni: politică, militară, juridică şi economică. Pe tot timpul discuţiilor duşmanii au dat dovadă de brutalitate şi agresivitate. În timp ce se purtau discuţiile pentru semnarea acestui tratat de pace, la Chişinău, în ziua de 27 martie 1918, Sfatul Ţării declara Unirea Basarabiei pe vecie cu Mama sa România.

La 7 mai 1918 la Palatul Cotroceni s-a semnat odioasa pace împusă României de Puterile Centrale, sub numele de Pacea de la Bucureşti 1918. Pacea criminală ne-a adus robia politică şi economică, pierderea munţilor, răpirea Dobrogei şi trebuia să plătim pagube de război care întreceau de câteva ori posibilităţile noastre. Regimul de cenzură impus în ţară impunea tăcerea românilor, dar străinătatea a arătat dezastrul nostru naţional, fiind profund mişcată de sacrificarea României. Pacea de la Bucureşti a arătat în chipul cel mai luminos şi limpede ţărilor Antantei la ce se puteau aştepta în cazul unei victorii a Germaniei şi în felul acesta a devenit cea mai puternică propagandă în favoarea continuării luptei până la cea din urmă resursă de putere, pentru câştigarea războiului.

Ţara rănită avea să atingă cele mai adânci prăpăstii ale dezastrului său naţional. Deprimarea sufletească ce a cuprins naţiunea română a făcut şi victime, care n-au avut posibilitatea să vadă cu ochii desnodământul războiului. Printre cei care au pierit atunci îi putem aminti pe Delavrancea, Coşbuc, Xenopol, Diamandi, Nicolae Filipescu, doctorul Istrati şi mulţi alţii care n-au văzut împlinit idealul românilor. Naţiunea română era în doliu.

În străinătate se desfăşura o puternică propagandă de sprijinire a României şi împotriva tratatului de pace cu Puterile Centrale. La Paris în iunie 1918 sub preşedinţia lui Take Ionescu a luat fiinţă Consiliul Naţional Român, ce avea ca vicepreşedinţi pe Vasile Lucaci, Octavian Goga, Dr. C. Angelescu, Ion The. Florescu, care a avut un rol important şi prin care s-a văzut solidaritatea aliaţilor, în mod deosebit a Franţei. Aceeaşi propagandă de simpatie faţă de România a avut loc şi în Italia, Anglia şi în America.


România urmărea cu răsuflarea tăiată de emoţie, desfăşurarea evenimentelor de pe teatrul francez al războiului. În primăvara şi vara anului 1918 toate operaţiile militare au consemnat superioritatea ţărilor Antantei. Austria, Bulgaria şi Turcia erau sleite de puteri, fiind la caputul sforţărilor. Singura Germania mai făcea faţă. Războiul ajunsese la cotitura lui cea mare. Aliaţii obţin victorie după victorie pe toate fronturile. Cancelariile din Berlin şi Viena pândesc o ocazie favorabilă pentru a oferi pacea, mai înainte ca desfăşurarea războiului să le pună în faţa dezastrului inevitabil.

Deodată catastrofa se produce în Balcani. Armata de la Salonic îi zdrobeşte pe germani, bulgari, austrieci şi turci. Soarta războiului se hotăra în Balcani. Victoria generalului Franchet era decisivă pentru soarta Bulgariei şi Turciei. Peste câteva zile ţarul Ferdinand de Coburg abdica în favoarea fiului său Boris şi fugea peste graniţă însoţit de Radoslavoff şi alţi complici cu care urzise politica lui criminală. Turcia era condamnată să iasă la rândul ei din război şi din alianţă şi să capituleze, ceea ce s-a întâmplat în octombrie 1918.

Înfrângerea Bulgariei şi scoaterea ei din luptă descoperea complet flancul imperiilor centrale dinspre sud şi deschidea poartă largă invaziei aliaţilor. Îngrijorate, guvernele şi marile cartiere ale Puterilor Centrale caută să-şi acopere flancul sudic descoperit. Comandantul trupelor germane din România începe să fie chinuit de mari îngrijorări. Reintrarea în luptă a armatei române, odată cu apariţia armatelor aliate la Dunăre, era o eventualitate care avea multe posibilităţi de realizare. În Bucureşti au loc manifestaţii în care mulţimea înaintează în aclamaţii pentru aliaţi şi strigăte de ură împotriva germanilor. La 6 noiembrie 1918 Regele a cerut demisia guvernului Marghiloman. Noul guvern se formează sub preşedinţia generalului Coandă.

La 10 noiembrie Regele ordona mobilizarea armatei, decretul era contrasemnat de noul ministru de război, generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Oituz şi Mărăşeşti. În aceeaşi zi guvernul trimite un ultimatum care conţinea şi declaraţia de război a României împotriva Germaniei, iar în aceeaşi seară a început retragerea germanilor. Armata lui Berthelot începe să se concentreze pe Dunăre, intre Rusciuc şi Şistov. Pe urmele germanilor care se retrag înaintează francezii. În ziua de 12 noiembrie, Berthelot primeşte şi transmite ştirea încheierii armistiţiului general pe toate fronturile şi a încetării oricărei operaţii de luptă. La 1 decembrie cele din urmă detaşamente germane trecuseră Carpaţii. Teritoriul României era eliberat. Marşul armatelor germane e întârziat de iarna grea şi de dificultăţile din Ungaria. Soldaţii unguri încep să se enerveze şi să se bolşevizeze.

intrare Rege si Regină în Alba Iulia, foto arhivăLa 1 Decembrie 1918, Regele reintra în capitala ţării în fruntea armatei sale eroice. În fruntea cortegiului era Regele, având lângă el pe Regina Maria şi pe generalul Berthelot, toţi călări. După cei trei făuritori ai victoriei, venea oastea, regimentele de la Mărăşti, de la Mărăşeşti, de la Oituz şi de la Cireşoaia. Apoi, unităţi din armatele aliate ale Franţei, Angliei, Americii, reprezentanţi ai ilustrelor armate care se acoperiseră de glorie în marele război. A fost o zi de mari şi covârşitoare emoţii, aşa cum nu le este dat să trăiască decât popoarelor care-şi cuceresc fericirea trecând prin cele mai crude suferinţe.

Visul rău trecuse, el ţinuse doi ani. Deşteptarea venise, era aşa cum nu îndrăzneam s-o dorim în cele mai cutezătoare plăsmuiri ale minţilor noastre. Pe timpul trecerii cortegiului triumfal, lumea cu flori şi steaguri tricolore, aplauda şi plângea, dar gândul, mergând mai iute, ţintea mai departe... În aceeaşi zi, de 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia în vechea capitală a lui Mihai Viteazul, se încheia în aceleaşi momente, în aceeaşi atmosferă de mare sărbătoare, prin voinţa naţiunii române, adunată din toate colţurile Ardealului, cel mai măreţ act al istoriei Neamului Românesc.

Odată cu încheierea războiului mondial, s-a prăbuşit şi Imperiul Austro-Ungar. Desnădăjduită Austria se reîntorce la încercările de compromisuri lăuntrice în problema naţionalităţilor. La 17 octombrie 1918 Viena anunţă că doreşte un stat federativ şi lansează manifestul Către popoarele mele credincioase, dar toate popoarele monarhiei resping această din urmă zvâcnire. În schema acestui manifest, românii din Ardeal aveau aceeaşi soartă ca şi mai înainte, adică sub robia ungurilor, nefiind recunoscuţi ca o naţiune liberă şi independentă. Bulgaria şi Turcia erau la pământ, Austria se prăbuşea iar Germania era îngenunchiată şi cuprinsă de spasmele ultimelor zvârcoliri.

Singură, Ungaria, cuprinsă de o frenezie naţională fără margini, se legăna în nişte iluzii ce atingeau inconştienţa. La 18 octombrie 1918, răsuna glasul deputatului român A.Voida Voievod la Budapesta, că naţiunea română reclamă pentru ea dreptul să hotărască singură despre soarta ei şi aşezarea ei printre celelalte naţiuni libere. Şi pe când de la Baltica până la Adriatica, revoluţia se întindea topind armatele uriaşe, prăbuşind aşezări politice ce păreau eterne şi acoperind sub sfărâmăturile lor dinastii milenare, la Budapesta se petreceau două fapte simbolice. Tisza, incarnaţia politicii şoviniste maghiare, omul care contribuise mai mult decat oricare altul la prăbuşirea  ţării sale prin patriotismul pătimaş, orb şi intolerant pe care-l profesa, cădea asasinat de soldaţi, plătind cu viaţa vina de a fi fost unul din autorii marelui război şi ai nenorocirii patriei sale. Mitropolitul român Vasile Mangra, omul care-şi vânduse neamul pentru cârja mitropolitană, aşa cum Iuda îşi vânduse Domnul pentru un pumn de arginţi, îşi punea singur capăt vieţii.

Pe ruinele Imperiului Habsburgic, popoarele fostei monarhii se grăbeau să se organizeze în state naţionale. În timpul războiului Bucovina a trecut rând pe rând sub dominaţia ruşilor şi a austriecilor. La 8 noiembrie 1918 armata română a trecut vechea graniţă şi a călcat pe pământul frăţesc al Bucovinei. Bucovina, colţul cel mai vechi de ţară moldovenească, se lipea iar de trupul ţării mamă. La Cernăuţi, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei sub preşedenţia lui Iancu Flondor a hotărât cu o majoritate zdrobitoare unirea necondiţionată, pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu Regatul României.

Cu inima din ce în ce mai plină de bucurie urmăreau românii din Ardeal desfăşurarea evenimentelor. Vaida Voievod a expus în parlamentul maghiar dorinţa românilor. La Arad ia fiinţă Consiliul Naţional Român, este recunoscut de guvernul de la Budapesta ca singurul îndreptăţit să vorbească în numele tuturor românilor. La Budapesta în noaptea de 31 octombrie – 1 noiembrie a fost dezlănţuită revoluţia maghiară, care s-a răspândint  ca fulgerul pe tot cuprinsul ţării. Nebunia distrugerii s-a întins ca o molimă ucigătoare.

Ca o reacţie împotriva tulburărilor, românii, sub impulsul Consiliului Naţional, au început să constituie consilii şi gărzi naţionale, care să susţină ordinea şi siguranţa publică şi să apere averea şi locuitorii. În centrele mai mari s-au organizat sfaturi naţionale comitatense, în legătura directă cu Consiliul Naţional din Arad. După mai multe tentative ale Budapestei de a-şi menţine puterea şi asupra Ardealului, poporul maghiar începe să-şi dea seama cât de imens şi de ireparabil este dezastrul şi e cuprins de o furie fără margini. Ungurii se întrec în atrocităţi înspăimântătoare împotriva românilor. La Budapesta este chemat Racowski, duşmanul de moarte al românilor, pentru a le da o mână de ajutor. Dar peste crestele Carpaţilor, soldaţii României se avântă din nou în scumpul Ardeal, pentru ca să sigileze, de astădată pentru totdeauna, unirea tuturor românilor într-o singură Ţară.

Ioan Galdea

se continuă

 

Autor Redactia 20 Aprilie 2016, 13:42 Atitudini
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii