Încercarea de a spune adevărul despre evenimentele din decembrie 1989 (I)

De col (r) Vasile Miron 17 Februarie 2016, 10:08 Atitudini

”Jurăm să spunem adevărul și
Numai adevărul”

Informarea de față ar putea fi considerată o provocare. Ea va încerca să ne reamintească atât drumul paarcurs de către societatea românească din decembrie 1989 și până azi, ca și meandrele acesteia, să ne oblige a face comparație între ce am dorit noi, atunci în decembrie 1989 și ce a ieșit, să ne aducă în față adevărații autori ai evenimentelor de la noi din decembrie 1989 când s-a consumat un moment important, dar și tragic, din istoria României.

Încercăm să scoatem la iveală oameni, fapte, evenimente petrecute, începând din decembrie 1989 încoace, cele mai multe cu determinări negative în evoluția României. Facem precizarea că aceste fapte scoase la lumină le prezentăm pentru a înțelege faptele petrecute în contextul lor deoarece în istorie, ca și în viața de toate zilele, totul se plătește. Pentru că, în înțelegerea evenimentelor petrecute la noi ne-ar ajuta reflectarea actualizată a celor petrecute în anul 538 î.Chr., în timpul ultimei orgii a împăratului Belșațar când pe zidul Cetății Babilonului o mână scria cuvintele: ”Mane, Tekel, Fares” (Daniel cap.5).

Unele particularități caracteristice ale evenimentelor din decembrie 1989 din România și urmările lor

După trecerea a peste 26 de ani, evenimentele din decembrie 1989 apar într-o lumină mai generalizată. La sfârșitul anului 1989 s-a consumat faza principală a celui de-al treilea răzvoi mondial. Născut pe fondul mizeriei noastre și a setei de schimbare, decembrie 1989 a fost deturnat și transformat în moment de vârf al unei agresiuni internaționale împotriva României ce articulează dimensiunile războiului celui de ”Al treilea val”.

Viitorologul american Alvin Toffler a împărțit istoria omenirii în ”trei valuri”: primului ”val” îi corespundea ”civilizația agrară”, celui de al doilea ”val” civilizația industrială iar celui de al treilea ”val” civilizația informatică. Fiecărui ”val” i-au corespuns strategiile războiului, nivelul de organizare, genurile de arme, mijloacele din dotare, formele și metodele de ducere a războiului.

Implicarea puterilor străine, unele aflate în vârful piramidei evoluției, în evenimente, cu specialiști și arsenale sofisticate, avea să fie recunoscută, cu o anumită reținere și grijă, chiar în primul raport al Comisiei Parlamentului român intitulat ”Contextul intern și internațional în care s-au desfășurat acțiunile revoluționare din decembrie 1989”.

Potrivit datelor concrete, a existat o planificare a țărilor occidentale și a fostului U.R.S.S. în evenimentele din România. S.U.A. și U.R.S.S. se puneau de acord pentru exercitarea de presiuni comune împotriva țărilor socialiste care ”nu au trecut la reforme reale”. Franța și Italia aveau responsabilități în România și Bulgaria. La Paris, în cadrul unei reuniuni, statele C.E.E. hotărau, referitor la România, intensificarea acțiunilor vizând crearea unor tensiuni interne, destabilizatoare, prin folosirea unor stări de nemulțumire și incitare în mediul minorității maghiare. Olanda se angaja să intensifice campania propagandistică împotriva României prin toate mijloacele, inclusiv folosind ambasada, să sprijine elementele protestatare în organizarea unor manifestări ostile, să tolereze pe teritoriul său acțiunile grupurilor iredentiste maghiare.

Ungaria era implicată direct în destabilizarea situației social-politice din Transilvania prin: intensificarea diplomației și a propagandei pe plan internațional pentru izolarea României; provocarea unor evenimente de frontieră, incitarea la emigrație a cetățenilor români, pregătirea transfugilor în centre speciale și reinfiltrarea lor în țară; organizarea unor ample demonstrații ale populației de etnie maghiară și escaladarea lor prin violență către conflictul armat; internaționalizarea situației din țară pentru a determina intervenția politico-diplomatică și militară din exterior și un eventual arbitraj; amplificarea manifestărilor etnicilor unguri pentru autonomia Transilvaniei și secesiunea ei față de statul român.

Relevante în acest sens sunt și mărturiile lui Gyula Horn din lucrarea ”Delimitări” apărută în 1991 în care recunoaște că, în calitate de ministru de externe al Ungariei, a venit pe 29 decembrie 1989 la București unde a promis noilor autorități române că ”... am acordat și acordăm în continuare sprijin politic, militar, moral și material...”; a fost informat de către ambasadorul ungar că în multe orașe din Ardeal curge sânge deoarece maghiarii de acolo împreună cu cetățeni unguri veniți din Ungaria ”... continuă acțiunile de luptă și după încheierea revoluției”; s-a adresat acestora printr-un comunicat să se abțină; a primit asigurări de la Șeful Statului Major al Armatei Ungare că a interceptat frecvențele radio din România și s-a creat posibilitatea unei comunicări cu unitățile lor combative din România.

Raffay Ernö, fost secretar de stat la Ministerul Apărării, declara, cu ocazia comemorării, în 1996, a Trianonului că Ungaria a ratat câteva prilejuri favorabile de a interveni în țările vecine. Pomenește Slovacia după secesiune, Iugoslavia după declanșarea răzvoiului, Ucraina în timpul conflictului cu Rusia pentru flota Mării Negre. Omiterea României să însemne că aici s-a intervenit?

Comparând astăzi informațiile referitoaare la atitudinea unor state față de România cu modul în care s-au derulat acțiunile și evenimentele, nu mai există nici un dubiu că se poate vorbi de o agresiune externă, nemiloasă efectiv, premeditată, căreia, în primul moment i s-a opus Armata Română, iar din februarie 1990 încoace și Asociația Județeană Cultul Eroilor Alba.

Dacă mai întâi revolta populară a facilitat-o și a mascat intervenția străină, ulterior, prin prezența lor, mulțimile, care nu s-au lăsat antrenate și nu au devenit un instrument într-un război civil, au împiedicat derularea unor scenarii reușind, mai ales prin imensul capital internațional de simpatie câștigat, să salveze integritatea țării. Amestecul străin a fost bine camuflat.

Regizată și turnată în cadrul unor strategii și scenarii jucate în văzul lumii, prima revoluție transmisă în direct la televiziune a creat aparența că evenimentele sunt exclusiv de inspirație internă. În acest gradios spectacol însă regizori ascunși au combinat acțiunile vizibile și operațiile cu caracter subiectiv, terorist, specifice serviciilor secrete și forțelor speciale de intervenție cu diversiunea și dezinformarea foarte eficiente creându-se imaginea că singurul inamic este cel intern, factorul extern fiind eminamente defensiv.

Țările implicate în evenimentele din România, atât în decembrie 1989 cât și în anii ce au urmat, caută să-și ia ”răsplata” deținând fiecare poziții cheie în ramuri importante ale economiei românești, chiar poziții strategice.

Ne autosugestionăm că trăim în pace și ne prefacem că nu observăm participarea noastră efectivă, contrară intereselor naționale, prin blocadă și susținere diplomatică, la războiul împotriva Irakului și Iugoslaviei și ne lăudăm cu condiția de ”parteneri” ai unui N.A.T.O. care să ne asigure protecție (împotriva cui?) deși de când ne știm nici un militar occidental nu a murit pentru România.

Poate ar fi cazul să reflectăm la Testamentul lui Ștefan cel Mare prin care a pus bazele strategiei de lungă durată prin care românii au putut străbate această Europă aproape o jumătate de mileniu: ”Nu credeți în Occident. Eu am crezut și m-am înșelat. Țineți seamă de realități și preferați să vă acomodați cu Imperiul Otoman decât să vă aruncați nebunește în aventuri la care vă împinge acest Occident, gata de toate trădările și vânzările”.

Deosebit de stresante încep să devină tentativele de revizuire a Versailles-ului în cadrul noii ordini europene. Se pare că deja Mitteleuropa se construiește, arhitecții ei prezentând-o drept singura alternativă la problemele culturilor regionale, ale etniilor minoritare, autonomiilor teritoriale, la amenințările rasismului și iredentismului etnolingvistic. În fapt toată această poleială, ca și lucrarea sociologului american S. Hungtington, ”Ciocnirea civilizațiilor”, nu reprezintă decât un atac abil la existența națiunilor și a statelor naționale.

Una din numeroasele sale variante o reprezintă proiectul unei ”Confederații Dunărene” sub tutelă ungară sau austro-ungară care să cuprindă Slovacia, Ardealul, Banatul sârbesc, Croația și Slovenia. Pentru materializarea acestei idei există și un program în 16 etape cunoscut sub numele de ”Alpii-Adria” sprijinit de către Vatican. Sarcina înfăptuirii lui ar reveni Servciului German de Informații și Ministerului Afacerilor Interne din această țară, cu sprijinul organizației ”Inter-Marini” creată de Vatican cu sediul la Paris.

În istoria noastră recentă, România a mai fost confruntată cu acțiuni externe de dezmembrare. Către mijlocul deceniului 7 sovieticii au încercat, în cadrul procesului de integrare socialistă, construirea din interiorul românesc a unor ”complexe economice” regionale transnaționale, planul Valev, care ar fi scos de sub autoritatea statului român anumite părți din teritoriul național și valori materiale.

Un pericol real și vizibil azi la independența și integritatea teritorială a României îl reprezintă participarea la acele programe de dezvoltare euroregională, așa cum a fost ea concepută duce la dezagregarea conceptului și a politicii de dezvoltare națională, a sistemului integrat al economiei naționale.

”Consiliul Euroregiunii Carpatice” înființat în 1986 și condus de un Parlament al țărilor Europei Centrale, care se ocupă de dezvoltarea euroregională, este un organism supranațional, cu structuri de conducere și coordonare situate în afara României și fără vreo legătură cu statul român.

Este deosebit de periculos să rupi regiuni din teritoriul național și să le lași la dispoziția unor politici și organisme supranaționale asupra cărora nu poți avea nici un fel de control. Statul, în întregul său, trebuie să hotărască și să participe la aceste politici euroregionale și nu organisme supranaționale. În felul acesta concepem noi dezvoltarea, chiar euroregională, și considerăm politicile euroregionale, așa cum sunt ele concepute, ca deosebit de periculoase vizând, în final, dezmembrarea României ca stat. În condițiile slăbiciunii actuale a României nici cooperarea euroregionalllă ”Dunăre-Mureș-Tisa”, constituită la 21 noiembrie 1997 la Szeged, nu ne poate avantaja.

Nu mai puțin periculoasă, din acest punct de vedere, este și ”Euroregiunea Centru” deoarece și aici firme din Ungaria sau cu patroni din diaspora maghiară domină economic județele din inima Transilvaniei. Ungaria deține deja, în Transilvania, câteva mii de firme mixte și maghiare, iar prin canalele subterane pompează investiții pentru dezvoltare, îndeosebi în județele din centru, investiții necoordonate de statul român. Ea conduce în topul investițiilor străine din Harghita și Covasna cu 29 milioane dolari urmată de Germania cu 13 milioane dolari, Angli, Belgia, Canada, Israel, Austria, Danemarca etc. În cele două județe au fost create aproape 1000 de societăți mixte iar cei mai mulți investitori din afara Ungariei (peste 90%) aparțin diasporei maghiare.

Sunt multe firme din Ungaria ori cu capital maghiar din alte țări care au achiziționat mari proprietăți agricole în cele două județe cu simple înscrisuri de mână. După cum evoluează evenimentele cât și datorită slăbiciunilor condamnabile ale statului român post-decembrist, puțin peste orizontul anului 2000 ”Țara Secuilor” va căpăta recunoaștere internațională. În aceste condiții, cât și prin ”restitutio in integrum” către Biserica romano-catolică sau către diferiți cetățeni străini a unor proprietăți mobiliare și imobiliare sau prin separatismul etnic, încurajat de statul român, se coace, metodic și cu răbdare, un crud și sângeros război.

Cea mai mare diversiune a perioadei a reprezentat-o și o reprezintă anticomunismul feroce, demolator, nemaiîntâlnit nicăieri în lume care a îmbrăcat forma unui război al tuturor împotriva tuturor și a sfârșit prin a deveni antiromânism, o adevărată strategie de autodistrugere, de compromitere a valorilor autohtone și de aservire a societății și a țării unor interese străine.

Furia distructivă antiromânească a fost îndreptată împotriva structurilor instituționale, tehnico-materiale și economice care formau fondul edificiului social. În lipsa cadrului legislativ, erodarea structurilor de autoritate, desființarea unor instituții de apărare a statului și apariția instabilității, precum și datorită erorilor și greutăților de guvernare, s-a dezlănțuit un adevărat jaf împotriva economiei naționale din care firme străine au obținut câștiguri fabuloase, au acaparat piața internă ceea ce a provocat un recul de câteva decenii în dezvoltare, a adâncit decalajul României față de țările avansate și a dus la o accentuare a sărăciei populației.

Destructurării mecanismului economico-social intern și experimentării unor soluții de import, cu efecte atât de cunoscute și acut resimțite li s-au adăugat concesionarea unor proprietăți ale statului român din afară - terenuri și întreprinderi petroliere din Libia, suprafețe de pădure din Africa, mine de cărbune din America etc., iar pe plan extern prin ralierea noastră, fără rezerve, la blocadele antiirakiană și antiiugoslavă am sacrificat prestigiu, interese și prieteni pierzând miliarde de dolari fără nici o compensație.

Ne supunem necondiționat controlului internațional, acceptăm imixțiuni grave în treburile interne ale țării. Practic, suntem în pragul transferării unei părți din autoritatea supremă unor structuri externe la care nu încetăm să ne adresăm, să ne plângem și să ne pârâm pentru ceea ce tot noi facem în țară. Cu prețul unor importante concesii la independență și suveranitate, al știrbirii demnității naționale ne-am depreciat moneda națională, ne-am falimentat programat industria și agricultura, am pauperizat populația țării autocondamnând-o pe termen lung la înapoiere și sărăcie, ne-am reînglodat în datorii financiare externe (7,783 dolare la sfârșitul lunii august 1997) care, în actualele condiții nu reprezintă surse de prosperitate ci un canal de scurgere în afară a avuției naționale, ne-am ”demolat” iresponsabil cultura și suntem pe cale de a ne periclita limba și valorile naționale ca rezultat al imitărilor și copierilor fără discernământ, am devenit o națiune de șomeri și de pensionari, este grav periclitată starea de sănătate și temeliile biologice ale nației române iar raportul de nașteri/decese este negativ, îndeosebi ca urmare a mortalității infantile.

România a decăzut și în politica regională. Până în decembrie 1989 ocupam un loc avansat atât în politica regională cât și în politica mondială mediind conflicte internaționale, inclusiv între marile puteri, demarând chiar și procesul de pace din Orientul Mijlociu, fiind adevăratul artizan al acordurilor de la Camp David, succesele diplomatice ale României bucurându-se de aprecieri pozitive pe plan internațional. După 1989, diplomația românească este într-o continuă retragere ceea ce afectează negativ atât poziția cât și politica României pe plan regional și internațional.

România și-a distrus, prin stilul guvernărilor de până acum, flota maritimă comercială care la sfârșitul anului 1989 număra 277 de nave cu o capacitate totală de 5.432.000 tdw, a cincea ca mărime în lume, precum și flota de pescuit oceanic care număra 69 de nave. Distrugându-se flota am pierdut orice control în politica strâmtorilor, eliminându-ne din geopolitica Mării Negre. De asemenea, România a pierdut și în ceea ce privește puterea sa geopolitică fiind aproape înlăturată de pe axa drumurilor comerciale care leagă Orientul de Occident, unele drumuri de pe acest ax ocolind România.

Pierderea controlului asupra Istmului ponto-baltic, care se întinde de la Marea Baltică la Marea Neagră, prin semnarea Tratatului cu Ucraina și prin crearea celor două euro-regiuni, în nordul și sudul Moldovei, înseamnă, din punct de vedere geopolitic pentru România, renunțarea la orice poziție activă în raport cu teritoriile din această  zonă, renunțarea în a se implica în geopolitica acestei regiuni. Ori, dacă pierzi competențele și drepturile de a participa la geopolitica unor asemenea zone, pierzi automat și capacitatea de a-ți asigura securitatea geopolitică a statului propriu. Mergând mai departe, ne dăm seama că România post-decembristă a pierdut enorm în ceea ce privește puterea sa geopolitică.

Statul român a pierdut controlul pârghiilor care garantează securitatea statului național. Din 1990 încoace, românia a fost într-o retragere continuă, diplomația românească fiind extrem de slabă cauzând pierderea pârghiilor geopoliticii statului român adică acele pârghii care pot garanta securitatea statului național: strâmtorile, Dunărea, Marea Neagră, Istmul ponto-baltic și Carpații. Ori, tot ce s-a întâmplat după 1989 ne arată clar că România a pierdut toate cele cinci repere.

Prin pierderea flotei comerciale a pierdut partea sa de control asupra strâmtorilor, prin tratatul cu Ucraina, care nu a fost continuat în concepția în care a fost conceput, ca și prin politica consulatelor maghiare împărțim cu Ungaria politica carpatică. Folosindu-se de includerea în N.A.T.O., Ungaria își relansează politica sa tradițională de expansiune, nu numai în Transilvania, iar prin regimul consulatelor deschise pe axa Cluj-Napoca - București - Constanța, Ungaria va juca un rol activ în zona Mării Negre ca și în politica dunăreană.

Partea a II-a a materialului poate fi citita pe : 

http://www.infoest.ro/stiri/atitudini/incercare-adevar-evenimente-decembrie-1989-II-autor-miron-vasile.htm

 

 

Autor col (r) Vasile Miron 17 Februarie 2016, 10:08 Atitudini
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii