Problema poeziei

Păi...un franțuz ( cine altul putea să zică așa ceva ?) a afirmat că o partidă ” cumplită” de sex ar stoarce un bărbat de energia care i-ar fi dat posibilitatea să urce pe Mont Blanc. Nu știu ce să zic....eu n-am urcat decât pe Caraiman! Iar pe Negoiu, la Bâlea Lac, nu se pune că am ajuns cu Dacia!

Alt fel se pune, însă, problema cu poezia!

Eu zic că pentru a reuși să crezi o poezie adevărată, o poezie capabilă să emoționeze cu adevărat pe cititor, ar trebui să te scufunzi în adâncul ființei tale, să-ți regăsești începuturile, să-ți retrăiești amintirile, să te regăsești, să-ți recunoști greșelile, să-ți plângi iubirile pierdute, să-ți readuci puritatea speranțelor și să dai glas adevărului , cât ar fi acesta de dureros. Pentru această scufundare cred că adâncimea Gropii Marianelor uneori nu ar fi suficientă. De aceea și adevărata poezie este rară și, cu atât mai mult, prețioasă.

Altminteri, de când oricine poate publica orice, plătind din buzunar dreptul orgolios de a-și vedea numele pe vreo anume copertă, POEZIEI, în sine, nu prea îi este bine!

Și...că tot veni vorba....îmi aduc aminte de o întâmplare petrecută, mai de demult, într-un cerc de prieteni. Fiind cam pe la mijlocul meniului și toți fiind chiar bine-dispuși, numai ce că o aud pe soția unui coleg, de altfel fată cu carte - medic veterinar, că-mi zice : ”Auzi...că te dai că ai fii poet! Ia fă-mi și mie acu o poezie, pe moment!” Ce să fac ? Am luat o figură concentrată , am mimat o durere profundă și cu mâinile pe burtă și cu o voce strangulată de scremete i-am răspuns : ” Îîîî...uite că nu-mi vine ! ”!