Pro vitae (I)

De Hugo Mărăcineanu 02 Iunie 2020, 19:07 Atitudini

Geniul curge pe drumul desăvârșirii spre descoperirea binelui și a ființei eterice a lumii de dincolo de porțile biologicului. Ne-ar trebui altfel de organe de simț, altfel de ochi pentru că toate ale noastre nu pot să iasă la lumină, din varii motive, și poate atunci ”am vedea” ce este și ce nu este valoros în cei din jurul nostru. Oamenii simpli, neavizați, n-au nici-o vină că nu-și cunosc contemporanii valoroși; mai vinovat este geniul că nu erupe spre a le strivi neștiința, răutatea și, mai ales, invidia fără de sens.

Geniul este vinovat pentru modestia sa?! O, Doamne, iată că îl condamnăm și pentru ceea ce el se trudește să câștige cu durerea a infinite renunțări ori că de fapt el este atât de departe de ceilalți încât nu-l mai izbesc nici nepăsarea nici invidia nici prostia lumii în care trăiește. Plecarea sa spre altă realitate - ce îi deschide-închide uși, căi, zboruri spre o lume ce pentru toți e învăluită în taină - este o continuă asceză, o autoflagelare pentru mortificarea datelor spațiului banal cunoscut de toți să-i deschidă porți mistice, porți încuiate, interzise, enigme eterne ori șarade de o clipă.

Da, geniul străbate calea ascezei spre mistică și își câștigă sfințenia (comunicarea cu Creatorul), sfințenia sa fiind arta sa, viața sa, sensul scurgerii lui printre noi. El este pentru vulgul profan un venetic, i se simte nonaderența la realul palpabil, valabil pentru toți și din poartea prezentului el accede-n viitorul fără sfârșit, devine prooroc și vocea care dă semne de trezire a Eternului din Om. Asceza geniului anulează gândul că s-ar putea ca autoflagelarea lui să urmărească câștiguri materiale ori gloria și recunoștința mulțimilor; el urcă prin asceză pe calea iubirii; cei ce iubesc se pot sacrifica, iubirea este apanajul sufletelor mari, ea este o stare de spirit și-i dușmanul de moarte al instinctului de conservare; iubirea este calea sfințeniei, este poarta mistică ce-l duce spre descoperirea sinelui și a trăirii în comunitate cu Creatorul.

Prin existența sa, prin drumul și finalul său, geniul este dovada concretă că Dumnezeu l-a creat pe om din iubire și că omul poate accede pe calea autoflagelării pe scara ce urcă din spațiul nostru în transcendent. Pentru că iubirea se naște în sufletul tău nu-i aștepta împlinirea de la alții pe care, oricum, îi vei întâlni în comuniunea spirituală. Încearcă pe baza darurilor date de Creator – gândire, simțire, voință – să-ți cucerești chipul, asemănarea cu Creatorul care a pus în tine o parte din el. Iubirea nu este altceva pentru fiecare în parte, ea este o stare comună, toți o descoperim și o simțim în noi și în semeni, ea este marea calitate a oamenilor de soi și a învingătorilor.

Cum rămâne cu afirmația că geniul este atât de departe de ceilalți că nu mai este lovit de tarele lor? Plecarea geniului din realul nostru cotidian se face prin impulsul inițial susținut ardent de voința divină, voința de dincolo de instincte și se bazează pe iubirea omului: de a ști, a vrea, a putea ca să-i cuprindă, ajute, conduce, liniști, hrăni pe cei mulți dintre care s-a rupt; ei știu că cei ce iubesc merită iertare și, la rândul lor, ei iartă; și tot el, geniul, descoperă de timpuriu că cel ce dăruiește nu se împuținează, el se multiplică la infinit în ceilalți.

Pentru că iubirea este apanajul sufletelor mari ea devine calea pe care o urmează în asceza sa cel menit a se transforma pentru a se descoperi și a-i chema pe cei neputincioși (ori nevrednici) către starea de migrare spre zone ale inefabilului, ale exprimării artistice, filozofice ori metafizice. Observa cronicarul ”că nu e alta mai frumoasă și mai de folos zăbavă în viața omului decât cetitul cărților” și, de la a sa observație, la constatarea amară a poetului ”trăind în cercul vostru strâmt norocul vă petrece”, geniului nu-i rămâne decât calea eterică a izolării, a atingerii stării de absolut în comuniunea cu Creatorul ”iar eu în lumea mea mă simt/ nemuritor și rece”. E oare acesta cercul pe care ni-l demonstrează Mântuitorul cel zidit din duh sfânt, întrupat material, se oferă în comuniunea iubirii și se întoarce la Creator? E calea ce o străbate omul născut din iubire, își urmează chipul și asemănarea cu Creatorul și tinde permanent să și-l apropie pe Creator; dacă aceasta este Calea atunci Adevărul este asceza și lupta pentru înălțare în transcendent a geniului, a celui ce se leapădă de toate ale lumii, de toate ale sale și urmărește ca pe un far călăuzitor doar arta sa (menirea sa) și se poate deduce că apropierea de creator – CALEA – și asceza geniului ADEVARUL- formează VIAȚA.

Afirmam că geniul este atât de departe de ceilalți că nu mai este lovit de tarelor lor și întăresc că el urmează CALEA-ADEVĂRUL și VIAȚA și că arta sa (menirea sa) rămâne să dăinuiască și să-i călăuzeasză pe cei ce se apropie de ea cu judecata inimii și cu iubirea înțelegerii. Iubirea se naște, trăiește și piere dacă n-ai puterea să o trimiți spre ceilalți, se împlinește în comuniune, aici se găsește esența ei; cu atât mai valoroasă va fi înțelegerea (cunoașterea, acceptarea) cu cât comuniunile vor trăi sentimente, stări pe care le vor judeca și le vor asuma ca pe adevăruri personale. Să judeci cu inima însemnă să-ți asumi ce îți transmite, sugerează, creează opera în stările tale sensibile; să te apropii cu iubirea înțelegerii înseamnă să pătrunzi prin gândire în subtilitățile abstracte ale expozeului artistic.

Din instinct de conservare individul se retrage în spatele întrebării ”de ce?” dar nu înțelege că acest instinct este dușmanul de moarte al iubirii pentru că a iubi însemnă a dărui, a te dărui, a renunța la tine; artistul își iubește opera, renunță la el, urmează calea ”asceza” și rezultă opera ”mistică”. Și cum toți recunoaștem și acceptăm că fructul cel mai de preț al inimii omului rămâne iubirea, însemnă că cei ce se supun instinctului de conservare acceptă egoismul cu fiicele lui naturale: răutatea, prostia, bârfa, ura; geniul este scuzat că se desprinde de o astfel de realitate, că pe drumul desăvârșirii el forțează și limitele biologicului spre descoperirea sinelui ca parte a ființei eterice, că ”asceza” geniului e un act de iubire pe care doar unii îl vor descoperi și îl vor asuma în comuniunea lor, mai rar în contemporaneitate (geniul penetrează viitorul) dar și în viitor există riscul depășirilor imprevizibile ale celor ce vor veni.

Așadar, putem să considerăm evoluția geniului ca pe ceva tragic – extrem de riscant în devenire și în recunoaștere – dar ca pe unica șansă de evoluție și accedere la perfecțiunea (la sfințenie) ce-i este posibilă unui laic (educat să fie laic ori neîncrezător în calea ritulică religioasă). Dar nici drumul ascetului nu este certamente pozitiv și el depinde de voința divină care ar putea trimite har în trupul desprins de senzorial și lumesc și-n conlucrare cu voința ascetului să-i deschidă calea spre sfințenie.

De vom urmări în paralel calea urmată de geniu și calea urmată de ascetul creștin vom descoperi asemănările etapelor și unicitatea finalizării. Schivnicul se retrage din lume și își mortifică simțirile, își purifică acumulările și se deschide către energiile lumii exterioare adâncindu-se în contemplare, în așteptarea extazului și-n accesarea puterilor necreate. Geniul, artistul este izolat dintre ceilalți din teamă, din nepriceperea omenească a zbaterilor de dincolo de necesitățile fizice și materiale; artistul este exilat în propria-i cetate, ceilalți îl consideră, dacă nu nebun, cel puțin ciudat ori straniu; dacă pusnicul se adâncește în rugăciuni și-n contopirea cu lumea creată de Dumnezeu, artistul se macină perpetuu în exerciții istovitoare să-și distileze mijloacele de expresie, să caute noi canale de comunicare, să simtă și să exerseze deschiderea către lumea interioară și cum să o facă accesibilă și celorlalți.

Și sihastrul și geniul fermentează, gestează, acumulează, se zidesc în dincolo de obișnuit; sihastrul își poartă calea, se duhovnicește (devine simbol pentru lume) dar afară de propriul exemplu nu dă celor din jur nimic, el cu Sine pentru Sine; geniul, prin destinul tragic pe care i-l hărăzesc oamenii, sparge limitele, penetrează în lumea imaterială a ideilor, a informațiilor, găsește soluții și aproape permanent trebuie să lupte până la dispariție ca să fie acceptate. Sihastrul este o unicitate ce se închide, din care informațiile (dacă) ajung la noi ajung codificat și prin intermediari. Geniul este o carte deschisă, o bibliotecă comunală, el se reintegrează societății la diferite nivele ori se reașează pe ce a descoperit (prezis) și îl reasimilează pe noi coordonate de receptare și interpretare a operei sale. Artistul este mesagerul în timp a unor etape apuse, consumate pe care le transcede în viitor, le dă dimensiuni multiple creând baze de informații pentru nucleele ce se vor naște și despre care el nu avea decât propriile informații. Putem crede că sihastrul cel creat este mai aproape de idealitatea de divinitate iar geniul în afară ca realitate contingentă? Nu ambii, ca și noi toți, fac parte din creațiile datorită prea plinului de bunătate a lui Dumnezeu, că omul este un efect temporal în realitatea contingentă iar ce fac ei aici e opera liberului arbitru supus voinței, acelei voințe ce poate trece și peste instincte?

Avem de-a face cu două ipostaze ale unui dat uman, tinderea către taină, dorința și voința de a fi mai mult decât ne transmit simțurile noastre; roaderea și autoizolarea geniului ori dezpătimirea ascetului ce în aparență duc spre același final – numai în aparență – pentru că de acolo ”din departele” ajungerii lor doar geniul se revarsă imediat și atemporal căci ascetul se raliază celor necunoscute și se adâncește în taină. Nici calea ascetului nici datul geniului nu au ceva epatant, atractiv care să tenteze mulțimile, amândouă presupun autocunoaștere, înfrânare și îndelungi exerciții ori posturi; iată de ce societatea începe să-și inventeze genii și apostoli, nu doar din neputința accederii la nivelul la care au suit aceștia ci ca să-și scuze sau să-și ierte nonșalanța cu care indivizii curg în hazardul timpului. Și atunci marile probleme: timp, viață, univers, sensul apariției și al dispariției, suflet, migrare în avatar sunt considerate nule ori rezervate celor ce vor să se chinuie și ne-am inventat genialul-conducător, artistul-fotbalist, sfânta iubitoare de orice, sfântul neprihănitul ce n-a avut ce fura, sfânta maică (după ce și-a făcut de cap) și nu-i doar o cădere în derizoriu. E o alegere deliberată (mă rog, atât cât de liber poate scăpa cineva din mașina de tocat meniri, vise, voință) invenție imperios necesară, fatal deformatoare (școală) că drumurile pe care accede copilul spre maturitate sunt doar cele arătate, lăudate, deschise spre valori ce n-au nici în clin nici în mânecă cu sfințenia și geniul.

 

 

Autor Hugo Mărăcineanu 02 Iunie 2020, 19:07 Atitudini
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii