Michelangelo poetul: o autobiografie spirituala

De Redactia 29 Iulie 2014, 16:13 Atitudini
Ne-am putea imagina o (scurta) autobiografie spirituala a lui Michelangelo recurgând la o conventie literara. Cu alte cuvinte, închipuindu-ne ca dupa atâtea secole a fost „descoperit” un jurnal intim al sau; ca Michelangelo s-a confesat cu o sinceritate emotionanta într-o autobiografie, morala, spirituala, prin propriile-i versuri.

Sa încercam aceasta conventie literara perfect plauzibila, deci perfect posibila. O autobiografie fictiva – în care însa nimic nu este rod al fanteziei; în care totul este întemeiat pe date biografice si caracterologice absolut certe ale istoriei literare si pe concluziile critice formulate si fiind si cele mai autorizate; si o autobiografie imaginara în care se folosesc direct textele scrisorilor lui Michelangelo – în numar de aproape 500.

Marele artist vorbind, asadar, la persoana întâi, marturisindu-se, punându-si el însusi în legatura diferitele momente ale vietii, framântarile cele mai intime si mai dramatice, cu credintele sale filosofice, morale, religioase si artistice, cu temele si motivele care i-au generat poeziile: tot atâtea momente de entuziasm sau de depresiune, de seninatate sau de durere, însirate de-a lungul unei vieti întregi.2 Si, în felul acesta, justificându-si si explicându-si creatia, mult mai bine decât ar fi putut-o face oricine altul. Sa presupunem, asadar, ca am acceptat aceasta conventie literara; sa citim deci paginile acestui „jurnal intim” fictiv; sa îi dam cuvântul Poetului:

„Viata mea, seniori si prea iubiti prieteni, a fost dura ca marmura de Carrara. A fost asemenea unui bloc de marmura pe care voiam întruna sa-l eliberez de ceea ce era de prisos, pentru ca apoi sa poata iesi mai adevarat si mai curat la lumina – asemenea unei statui – chipul spiritului meu. Unealta mea de lucru preferata a fost, precum stiti, dalta. O truda mult mai grea a fost deci pentru mine sa mânuiesc pana, nu dalta. Cu toate acestea, de-a lungul întregii mele vieti am daltuit si cuvintele si le-am însirat în versuri. Caci si cuvintele sunt un dar pe care Dumnezeu ni l-a harazit ca sa putem împartasi semenilor nostri – asa cum eu însumi am facut-o în stihurile mele, pe care le-am numit, simplu, Rime, - dorintele, visurile si durerile noastre, dezamagirile, sperantele si nelinistile, prea putinele noastre ceasuri de seninatate si de bucurii, - si prea multele, grele si întunecate batalii ce întruna se dau în sufletele, în mintea si inimile noastre. Caci, într-adevar, aceasta este poezia mea: nascuta din iubire si din durere, este îmbibata de lacrimi. Este sânge din sângele meu. Este cu totul si întru totul o poezie a mea.

Am citit mult în viata, si pot sa spun ca îi cunosc destul de bine pe poetii din vremea mea. Cunosc si sonetele lui Bramante (stiu ca nu ma are deloc la inima, dar recunosc ca e un bun arhitect). Sonetele lui sunt asemenea celor ale atâtor altora dintre contemporanii mei: gândirea le este saraca, simtirea le e rece, lumea lor launtrica e destul de pustie. Dar pentru mine poezia a fost întotdeauna un loc binecuvântat de refugiu, un prilej de marturisire sincera care tâsnea din îndureratele mele nelinisti, care izvora din drama ce se petrecea în strafundul sufletului meu. Si tocmai de aceea, dintre toti, eu îi tin în cea mai mare cinste pe Dante si pe Petrarca.

Pe Dante mi l-am simtit întotdeauna foarte aproape de suflet si de inima în timpul când ciopleam în marmura atâtea chipuri de oameni puternici, ori când zugraveam învolburata «Judecata de Apoi». În acele ceasuri ma simteam si eu puternic, razvratit, urias, - la fel ca el. Dar când puneam mâna pe pana ca sa scriu versuri, ma simteam slab, firav, napadit de gingase îndoieli – ca Petrarca. Uneori, chiar mi se parea ca simt adierile, duhul Canzonierului sau trecând în zbor si prin Rimele mele. Dar – cum as fi putut sa uit vocea lui atât de calda, si delicatele-i imagini însirate pe firul unduioaselor lui stihuri? Uneori patrundeau si în versurile mele înfloriturile, exagerarile, antitezele, jocurile lui de cuvinte – e adevarat. Pe de alta parte, însa, nu stiu de ce, dar n-am putut niciodata pretui nici entuziasta sa dragoste de natura, nici înclinatia lui spre iubirea senzuala, nici felul în care descrie el frumusetile si farmecele cu care îsi împodobeste iubita.

Si apoi, eu nu m-am gândit niciodata sa încredintez tiparului Rimele mele. Le-am scris numai pentru mine. Doar unor prea putini prieteni le-am împartasit. Scriindu-le, era ca si cum vorbeam cu mine însumi. Poezia mea e convorbirea tainica cu mine însumi. E glasul gândurilor mele zbuciumate. Si e o destainuire smulsa din adâncul fiintei mele. În versurile mele, ma arat, vreau sa ma arat asa cum sunt. Întreaga-mi poezie nu e altceva decât o marturisire: sincera si deznadajduita – ca un strigat. Un strigat pornit din adâncul inimii.

Si va mai spun, seniori si prietenii mei, ca prea putin am luat aminte, atât în viata cât si în versurile mele, la lucrurile care se petreceau în tara mea; cu toate acestea, nenorocirile si netrebniciile vremii mele nu m-au lasat nepasator. Drept aceea, pe soclul statuii Noptii pe care am facut-o pentru mormântul lui Giuliano dei Medici, am sapat aceste versuri, ca si cum prin ele ar vorbi însasi adormita statuie:

Mi-e drag sa dorm în piatra ce ma-ngheata
cât timp rusinea si ocara tine;
Doar cât n-aud si cât nu simt e bine:
Vorbeste-ncet, nu ma trezi la viata! (e.b.)

Iar altadata, am atacat cu indignata înversunare Curia romana corupta, curtea papei Iuliu al II-lea, însetata doar de desertaciunea puterii si a cruzimii razboaielor aducatoare de bogatii:

Se toarna din potire coifuri, spade,
iar sângele lui Crist se vinde – ciuturi!
Nu spini si cruce vezi, ci sabii, scuturi:
rabdarea, însusi lui Iisus îi scade… (c.d.z.)

Si mai trebuie sa va marturisesc ca nici în viata, nici în arta mea sau a altora si, prin urmare, nici în versurile mele, natura, natura care ne înconjoara, nu m-a miscat niciodata prea adânc. Si natura e încarcata de minuni de frumusete, de buna seama, pentru ca si ea este opera întelepciunii Atotputernicului. Dar eu n-am aflat în ea un suflet, asemenea sufletului omenesc. Caci pentru mine, tot ce nu porneste de la om si tot ce nu vorbeste despre om, poate sa ramâna de-o parte; caci numai în om, numai prin faptura omului se arata pe deplin marea întelepciune si putere a dumnezeirii. Trei sute doua poezii am scris, dar din acestea numai una am închinat-o naturii; si aceea n-a fost decât asemenea unui suspin al inimii mele târjind dupa liniste, - dupa odihna si pacea pe care am cautat-o totdeauna, fara s-o gasesc niciodata…

Si va mai spun ca multe, multe nenorociri am avut în viata. Sunt un om urât la înfatisare, o stiu prea bine, iar oglinda mi-o spune întruna, fara mila. Natura m-a daruit cu un chip urât – si asta ma face sa sufar; dar sub înfatisarea asta urâta se ascund si gânduri frumoase si simtiri gingase. Iata: mi-am iubit mult si cu daruire familia, si am facut tot ce mi-a fost în putinta sa îi ajut pe fiecare. Si dupa ce îngrozitoarea molima a ciumei mi-a rapit fratele, când moartea i-a daruit pacea cea de pe urma si batrânului meu tata ajuns la frumoasa vârsta de nouazeci de ani, i-am închinat din adâncul inimii o îndurerata elegie, pe care am încheiat-o cu un suspin de ramas-bun:

Parinte drag, învatatura rece
e moartea ta: învat si eu sa mor. Cu gândul
te vad acolo unde rar om trece…
Te-oi revedea în glorie întreaga,
prin Dumnezeu, de mintea-mi o sa stie
din mâl terestru inima sa-si traga. (c.d.z.)

Si acum, prietenii mei, va voi spune cum au fost marile mele framântari dintotdeauna. As putea spune ca au fost patru la numar, - atâtea câte brate are o cruce. Au fost cele patru brate ale crucii pe care sufletul meu a îndurat patimile rastignirii, lasând sa îi cada si în versurile mele sângele ranilor lui, picatura cu picatura. Patru la numar au fost gândurile care zi si noapte mi-au framântat zbuciumatul meu suflet: Frumosul, Iubirea, Moartea si Credinta în Dumnezeu. Frumusetea, prietenii mei, frumusetea care prin ochi se revarsa în inima, este marele dar pe care Natura l-a facut spiritului meu. Simtamântul frumosului înnascut în om, dorinta de frumos care e un semn daruit omului de atotputernicia divina, îl înalta pe om spre contemplarea dumnezeirii. Frumusetea nu purcede în suflet venind din simturi, caci numai intelectul îl conduce pe om din aceasta lume a simturilor trecatoare si înselatoare în lumea eterna a divinitatii. Acestor gânduri, iata, le-am dat glas în versurile mele:

Din leagan frumusetea i-a fost data
drept pilda de urmat chemarii mele
si-n arta numai ea mi-arata telul.
Cei ce n-o cred n-au strop de judecata.
Doar ea pe culmi ne poarta si spre ele
ma-ncerc si eu cu dalta si penelul.

Daca smintitii, îndraznetii-or prostii
din simturi o deduc, când ea se naste
din Cer, si-n cuget catre Cer ne-ndeamna,
a crede ca din tina ochii nostri,
bolnavi, pot si fara har cunoaste
Eternitatea, nebunie-nseamna! (e.b.)

Si tot din cerul Vesniciei coboara si Iubirea, adusa pe pamânt de dorinta de a contempla Frumosul, - aceasta dumnezeiasca hrana a spiritului. Iar frumusetea chipului omenesc nu este altceva decât oglindirea frumusetii sale morale; si una si cealalta îsi trag obârsia din opera divinitatii. Iar când iubim frumusetea trupeasca, a unui barbat sau a unei femei, noi iubim în fapt frumusetea morala, care, si ea, este oglinda divinitatii în om. În ochii mei, fiinta iubita pretuieste în masura în care are darul si puterea de a ma înalta pâna în preajma divinitatii. Caci telul ultim al dorintelor mele a fost întotdeauna Dumnezeu. Si niciodata n-am fost mai patruns de acest adevar ca în rastimpul acelor doisprezece ani din viata, când, trecut de vârsta de saizeci de ani, m-am îndragostit de nibila doamna Vittoria Colonna, marchiza de Pescara, ramasa vaduva la numai trezeci si trei de ani, admirata de toti cei ce o cunosteau pentru frumusetea si virtutea ei, ceruta în casatorie de multi principi; dar care, dupa moartea sotului ei, s-a închis în sine, închinându-si viata operelor de binefacere, studiului si poeziei.

Vittoria Colonna, care mi-a trimis în dar volumul ei de versuri intitulat Rime spiriruale si careia eu i-am închinat necontenit de-a lungul anilor sute de versuri, era asemenea unui izvor nesecat de adevarata frumusete; iar pentru mine, frumusetea ei trupeasca si cea sufleteasca erau o adevarata oglindire a frumusetii lui Dumnezeu. Iata de ce, timp de doisprezece ani i-am închinat atâtea sonete si madrigaluri. Si într-unul, pe care am sa vi-l spun acum, am încercat sa lamuresc cât pot mai bine gândurile si parerile mele despre Iubire si despre Frumos. Si îl întrebam pe zeul iubirii, Amor, daca adevarata frumusete, cea la care visez si spre care nazuiesc, se afla oare în afara fiintei mele, sau vine dinauntrul meu?

Vad adevarul frumusetii oare
cu ochii mei, Amor, te rog raspunde,
sau poate-l port launtru, caci oriunde
privesc, sculptata fata ei apare?

Si Amor îmi raspundea ca frumusetea chipului o sporeste pe ceea a sufletului. Privind fiinta iubita,

Din ea frumusetea se naste, însa creste
trecând prin ochi spre casa ideala,
spre suflet… Iar acolo, mai înalta,
mai pura e si se-ndumnezeieste,
Eternul siesi vrându-si-o egala:
aceasta-ti sta în fata, nu cealalta! (c.d.z.)

Iubirea, asadar, a fost pentru mine nazuinta inimii spre frumusetea desavârsita care în Cer îsi are salasul. A însemnat dorinta si putinta de a ma ridica spre Cerul virtutii. Mi se spune ca aceasta parere a mea despre Iubire este întru totul asemanatoare celei a lui Platon. Eu nu l-am citit pe divinul Platon; dar gândirea lui filosofica i-am regasit-o în versurile celor doi Guido – Guinozelli si Cavalcanti; am gasit-o în Dante, la Petrarca; pentru ca apoi sa înfloreasca atât de minunat în Academia Platonica din Florenta mea. Dar, mai întâi de toate, am gasit-o în mine însumi, ascunsa dintotdeauna în strafundul spiritului meu.

Apoi, seniori si prea iubiti prieteni, trebuie sa recunosc ca eu nu sunt si nici n-am fost un om prea modest din fire, dimpotriva, am avut dintotdeauna constiinta valorii si puterii talentului meu. De aceea am dispretuit de atâtea ori prietenia principilor si a papilor, îngaduindu-mi sa îi înfrunt si spunându-le ca eu pictez cu creierul, nu cu mâna. Totdeauna am fost nespus de mândru ca Dumnezeu m-a cinstit cu darul de a putea, prin arta mea, sa eternizez frumusetea femeii, - atât a Madonei, cât si a femeii pe care am iubit-o. Am stiut prea bine ca opera mea nu va muri, caci arta învinge natura; si o învinge tocmai pentru ca arta poate darui nemurire frumusetii. Si iata ca într-un sonet o întrebam pe nobila doamna Vittoria Colonna; o întrebam si tot eu îmi raspundeam:

Marita doamna, spune-mi cum se face
ca-n stei cioplita dainuie-o faptura,
când cel ce-a faurit-o-n piatra dura,
cu timpul în cenusa se preface?

Sub ce-a trudit fauritorul zace,
caci mai presus e arta de natura;
eu stiu, o simt prin propria-mi sculptura
ce vremilor le tine piept, tenace.

De-aceea deopotriva pot, si tie
si mie, în culori sau piatra muta,
viata a ne da, o viata nesfârsita,

ca dupa noi prin veacuri sa se stie
cât de frumoasa-ai fost, si cât de sluta
faptura-mi, ce-a iubit îndreptatita. (e.b.)

Iar când Vittoria Colonna s-a sfârsit din viata, durerea mea n-a mai avut margini. Dar adevarata iubire nu cunoaste piatra de mormânt a sfârsitului. Eu, când am iubit, m-am gândit întruna ca vesnicia mortii harazeste aceeasi vesnicie a iubirii. Când mai mult ma ardea focul iubirii, alta ajutorare nu gaseam decât chipul mortii, ascuns în fundul inimii mele. Simteam adeseori nevoia sa ma retrag în singuratate, sa ma închid în mine, sa fug din fata lumii. Dar sa nu credeti ca întotdeauna fugeam de lume; de multe ori, chiar cautam societatea, oamenii, prietenii. Uneori faceam si glume, si râdeam; dar întotdeauna râsul meu, dorinta mea de a parea vesel, nu puteau ascunde nici în fata oamenilor, nici mie însumi, plânsul care-mi mocnea în suflet. Totdeauna în viata, bucuriile mele au fost umbrite de melancolie, au fost sugrumate de gândul mortii. Si odata cu trecerea anilor, si a atâtor dezamagiri, si a atâtor dureri, cautam tot mai mult singuratatea, si pacea, si noaptea. Noaptea! Vremea somnului care lasa sufletul sa zboare spre înaltimile cerului visurilor si nadejdilor noastre! Noaptea datatoare de pace… Caci noaptea, umbra mortii, a odihnei eterne, sterge din inima omului bun orice gânduri rele. Numai în linistea si în singuratatea noptii îmi aflam pacea si odihna, pacea sufletului si odihna trupului, a bietului meu trup, slabit de povara anilor si de atâta munca istovitoare!

Caci anii treceau, iar gândul batrânetii chema si gândul mortii. Si am scris acest madrigal, în care am adunat dezamagirile încercate într-o viata de neîntrerupte stradanii si neîmpliniri, si care începea asa:

Nu înceteaza timpul sa ma certe,
de parca îl tot mânii,
zicând sa-mi dau tarânii
sfârsite madulare peregrine;

dar înca ma mai tine
iubirea, ce-n tristete ori bucurii ma scalda.
Nu pare sa ma ierte
când orele-s vecine
de-o alta viata, toate-n îndoiala… (c.d.z.)

Iar catre vârsta de optzeci de ani, din ce în ce mai istovit de lucru si mai amarât de rautatea oamenilor, viata mea devenea tot mai trista si mai apasatoare. Eram tot mai încredintat ca soarta cea mai fericita este harazita celui al carui leagan este mai aproape de mormânt. Dar nu desnadajduiam, caci ancora mea salvatoare era credinta-n Dumnezeu. Si din ce în ce mai des luam în mâna Biblia, si, citind-o în ceasurile de veghe, cautam pacea si îndreptarea; caci, batrân si plin de pacate, simtindu-mi moartea aproape, vedeam ca n-am putere sa lupt fara ajutorul Domnului împotriva pacatelor care-mi otraveau sufletul; si-l rugam pe Dumnezeu sa ma-ndrepte pe drumul cel bun. Si sonetul pe care l-am scris atunci aducea, lânga gândul solemn al mortii, si un freamat de rugaciune. Sonetul începea asa:

Mi-e greu de ani si de pacate trupul,
obisnuinta-mi prins-a radacina;
stau doua morti asupra mea sa vina,
iar sufletului hrana-i dau veninul… (c.d.z.)

Si anii treceau, si mâna tremura, si puterile ma lasau. Numai credinta în Dumnezeu ramânea nestramutata; dimpotriva, sporea pe masura ce ma apropiam de portile necunoscutului si ale vesniciei. Si îl imploram pe Dumnezeu sa daruiasca sufletului meu pace si liniste. Si am scris acest sonet în forma de rugaciune, în cea mai deplina umilinta, nazuiam din toata inima sa ma-ndrept, ma încredintam bunavointei Atotputernicului, sufletul meu înalta Domnului un psalm – si gândul mortii a facut loc atunci gândului vesniciei. Ascultati-mi aceasta ruga:

Arata-mi-Te-n tot, Cereasca Minte!
Ma arde-a frumusetilor argila,
dar lânga jaru-Ti, para li-i umila:
în el voi sta, cum stat-am înainte!
 
Pe tine doar Te chem, o, drag Parinte,
în chinu-mi orb, în zarva inutila,
sa schimbi în trup si duh, din marea mila,
virtuti scazute, doruri, simtaminte.

Divinul suflet, inima înalta,
Tu mi le-ai pus, Iubire – altfel cine? –
în slaba mea trupeasca închisoare.

Ce pot sa fac sa-mi fie viata alta?
Nu stiu ce-i bunatatea fara Tine,
si numai Tu poti soartei da schimbare. (c.d.z.)

Da, ma simt batrân, la cei optzeci si noua de ani ai mei; atât de batrân încât nici ispita artei nu ma mai mângâia si încuraja. Vedeam cu inima îndurerata ca totul în jurul meu si în mine se prabuseste, - chiar si visurile mele despre arta. De aceea, în ultimii mei ani am cautat refugiul în iubirea de Dumnezeu si în nadejdea în El. Viata mea, firava barca, ratacind pe o mare în furtuna, se apropia de portul în care, odata ajuns, urmeaza sa dai socoteala de faptele tale, bune sau rele. Îmi dadeam seama acum cât de mult gresisem crezând ca trebuie sa-mi fac din arta idolul si tiranul meu. Ce se va mai alege de gândurile mele despre iubire, daca acum ma apropiam de moartea trupului, de care acum eram sigur, si de moartea spiritului, care ma ameninta tot mai mult? Arta nu va mai putea pune stapânire pe sufletul meu, ce privea acum numai spre Cel care, murind rastignit pe cruce, ne asteapta la El. Si scriind acest ultim sonet, sonetul de pe urma al întregii mele vieti, sonetul în care am topit laolalta toate gândurile si toate motivele poeziei mele, vroiam sa-i aduc drept ofranda Celui de sus, tot ceea ce îi puteam închina eu mai de pret: opera mea întreaga si mistuitoarea pasiune de artist a întregii mele vieti. Ascultati-ma:

Ajuns-au anii, cursul vietii mele,
fragila barca-n larg, pe mari profunde,
în portul nostru-al tuturor, pe unde
dam seama toti de bune si de rele.

Azi stiu c-a fost sortita sa ma-nsele
vapaia închipuirilor fecunde
ce-n însasi fantezia mea se-ascunde:
caci idol mi-am facut din arta. Stele,

doruri si vise, ce-o s-ajunga toate
acum când doua morti îmi stau în fata?
Una m-a prins, cealalta sta s-apuce.

Nici dalta, nici penelul nu mai poate
s-aline duhul meu, cuprins în brata
de Cel ce ni le-a-ntins murind pe cruce. (e.b.)

Si astfel, poate ca bunul si milostivul Dumnezeu îmi va darui pacea, iertarea si binecuvântarea lui. Dumnezeu sa va apere de tot raul, si pe mine, Michelangelo Buonarotti, împreuna cu voi!”

prof.univ.dr. Ovidiu DRIMBA
(28 martie 2014)

Note:
1. Comunicare la impresionanta aniversare jubiliara «Michelangelo Buonarotti – 500», care a avut loc în 1975 la Caprese Michelangelo (în Toscana, lânga Arezzo), localitatea natala a marelui artist. Comunicarea a fost prezentata, ulterior, la manifestarile omagiale de la Milano, Arezzo, Torino etc. Se publica acum pentru prima data în limba româna.
2. Traducerea versurilor: Eta Boeriu si C.D. Zeletin.

Sursa: text si foto, Revista Dacoromania, nr. 70

 

Autor Redactia 29 Iulie 2014, 16:13 Atitudini
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii

 

Publicitate