Constantin Brâncoveanu “Bey-ul de Aur” - un model de conducător pentru românii tuturor veacurilor!... (I)

De Redactia 04 Noiembrie 2014, 08:58 Atitudini

Constantin BrancoveanuEpoca în care cuvântul a luat locul armei

Dispariţia neaşteptată a lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) la 28 octombrie 1688, într-un context internaţional extrem de ameninţător, datorat deschiderii “Chestiunii Orientale” (1683) prin cucerirea Paşalâcului de la Buda (Ungaria) de către Imperiul romano-german (1683-1686) şi infiltrarea trupelor acestuia în Transilvania (1686-1688), punea factorilor de decizie de la Bucureşti problema găsirii de urgenţă a unei soluţii optime şi de durată.

O solie munteană, a cărei componenţă exprima divergenţele de opinii în privinţa opţiunii externe - suzeranitate otomană, “protecţie” habsburgică sau ţaristă - luase, prin Transilvania, drumul Vienei. Războiul Ligii Creştine europene, împotriva Porţii, patronat de Habsburgi, se afla în plină desfăşurare.

In ofensivă, după eşecul otoman din faţa Vienei (1683), Curtea imperială vieneză impusese în 1685 principatului românesc de peste munţi, dezastruoasa convenţie secretă de “alianţă” pentru ca, un an mai târziu, trupele imperiale să-l ocupe practic, traducând în faptă ameninţarea conţinută în declaraţia diplomatului Antide Dunod: “Volentes nolentes proteget vos, Sua Majesta”. Atingând Carpaţii Orientali şi Meridionali, Habsburgii întindeau aceeaşi mână “frăţească” Ţării Româneşti hotărâţi să o “elibereze” “cu forţa”, potrivit recomandării gneralului Federigo Veterani.

În raportul acestuia către împăratul Leopold I (1658-1705) se propunea acceptarea într-o primă etapă a tratativelor cu domnul de la Bucureşti, atragerea sa în războiul antiotoman şi, după ocuparea cetăţilor “cheie” ale Ţării Româneşti, Orşovei şi Nicopolei şi a locurilor “de trecere ale Bugeacului”, atingerea a ceea ce constituia “scopul” împărăţiei, concluzia fiind că “dacă vrem să încartiruim trupe şi să ne folosim de această ţară pentru slujba Majestăţii Sale, când împrejurările ar îngădui-o, vor trebui 18 sau 20 de regimente de infanterie, cavalerie şi dragoni ca şi tunuri”.

Sfărâmând aşadar, “jugul de lemn turcesc”, Habsburgii se pregăteau să ofere în dar românilor munteni ca şi celor transilvăneni, ca simbol al dragostei creştine, “jugul de fier austriac”. Mânate de aceleaşi sentimente “creştineşti”, dinspre răsărit, ca o consecinţă a slăbirii Poloniei în urma efortului militar făcut pentru despresurarea Vienei, înaintau trupele ţariste, dornice să “elibereze” şi ele popoarele creştine din Balcani, materializând programul politico-militar al unicului imperiu creştin al “celei de a treia Rome”, elaborat pe principii de drept “istoric” şi divin de stareţul rus Filoteu, încă din 1520, când prorocea: “Dacă cele două Rome au căzut (Roma şi Bizanţul - n. n.) cea de-a treia există (Imperiul! ţarilor - n. n.) iar a patra nu va mai putea fi”.

Iar dacă parte din boierii moldoveni şi munteni s-au lăsat iniţial seduşi de ideea unei alianţe antiotomane cu ţarul, în scopul redobândirii deplinei independenţe, unele prevederi ale tratatului de la Luck (2/13 aprilie 1711) încheiat între Petru cel Mare (1696-1725) şi Dimitrie Cantemir (1693, 1710-1711) şi, îndeosebi, apariţia primelor trupe “eliberatoare” aliate aveau să le spulbere ultimele iluzii, potrivit sugestivelor descrieri ale hatmanului Neculce şi ale cronicarului secui Mikes Kelemen, despre robiri “în vreme de iarnă” când “bogate şi multe lacrimi era cât se auzea glasurile la cer”, deoarece, ruşii purtându-se “mai rău ca tătarii”, pământenii erau nevoiţi să lase “pustii mândreţe de pământuri bune” şi să trăiască “în codrii cu fiarele”, pentru că, singura lor armă, ruga “Izbăveşte-ne Doamne pre noi de cazaci!”, se dovedea fără efect.

S-ar mai fi putut opta pentru soluţia polonă, dar vecinul din nord, aflat, până la moartea lui Jan Sobieski (1674-1696), în ultimul deceniu de grandoare, răsplătise grăitor în 1685 sprijinul acordat de românii moldoveni campaniilor sale antiotomane: “leşii acumu - nota un contemporan - iar prădaseră această săracă de ţară de-a la târgul de la Piatră în sus, de au lăsat numai pământul”.

In schimb, otomanii, dacă în anii 1659­1662, după “trădarea” principilor (Gheorghe Rakoczi II, Gheorghe Ştefan şi Constantin Şerban, apoi Mihnea III Radu) se arătaseră hotărâţi să înlăture domnii pământeni încredinţând Principatele “ghiaurilor greci care se aflau la Poarta fericirii şi care erau în stare să guverneze”, după 1678 începuseră să şovăie tot mai vizibil, devenind clar pentru observatorii cancelariei Moldovei de pildă că “turcul merge sau împotriva Poloniei sau a muscalilor numai cât azi poartă frică turcul faţă de muscali”.

Pentru sultani, înfrângerile militare repetate - datorate rămânerii în urmă pe plan economic şi “sclerozei” instituţiilor statului lor, începuseră să contureze imaginea unui scut necesar în calea înaintării impetuoase a noilor pretendenţi la dominaţia universală. Scut care nu putea fi altul decât statalitatea românească, teritoriul acestor ţări subordonate, dar, de drept, aparte de trupul imperiului (Dar-al Islam) ca necucerite “cu sabia”, deci neputând constitui obiect de împărţeală în cazul unei păci defavorabile impuse Porţii. Un teritoriu bogat pe care putea fi strămutat războiul de apărare a liniei Dunării şi ai cărui locuitori, în caz de pactizare cu adversarul, puteau fi aduşi la vechea ascultare, de jandarmul răsăritean al sultanului, hanul din Crimeea, ai cărui prădalnici războinici erau gata oricând să se repeadă “ca lupii în turma de oi” (Nicolae Costin).

Aşadar, după amplul efort militar făcut de români, neîntrerupt aproape, între anii 1594 şi 1662, veacul XVII, început cu realizarea Marii Uniri a lui Mihai Viteazul, ameninţa să sfârşească prin ştergerea brumei de libertate rămasă românilor. O rezistenţă armată generalizată, în condiţiile în care întreaga Europă părea coalizată în a le pretinde câte ceva în interesul unuia sau altuia dintre competitorii la suveranitatea planetară, ar fi adus Ţărilor Române, în scurt timp, soarta Poloniei.

Ţăranul cu coasa şi îmblăciul nu putea înfrunta tunurile, iar “oastea cea mare” “murise” la Verbia (17-18 nov. 1561), eşecul ei în faţa a câtorva sute de mercenari ai lui Despot Vodă (1561-1563) demonstrând că venise vremea armatelor de profesionişti. Mihai Viteazul ridicase pe culmi nebănuite spiritul ostăşesc, modernizând structurile militare, dar, neputând fi înfrânt, a sfârşit ucis prin trădare de mâna celor care sperau să îngroape o dată cu omul şi marele Vis al românilor - Unirea. Nici chiar el însă, cu atât mai mult voievozii jertifiţi pentru că i-au urmat pilda, nu ar fi putut rezista voracităţii celor trei mari imperii concurente: romano-german, rus şi otoman.

Pentru salvarea Ţării venise - datorită disproporţiei de forţe - timpul ca inteligenţa să înlocuiască forţa, ca locul armei să îl ia cuvântul, iar câmpul de luptă să se mute de pe pământul atât de des sfîşiat de invazii, în cabinetele europene. Şerban Cantacuzino făcuse începutul!

Dar prototipul conducătorului diplomat, al strategului politic capabil să obţină victorii prin fineţea spiritului, abilitate şi puterea banului, apărut exact când Ţara avea mai multă nevoie de el, a fost Constantin Brâncoveanu. Un om care a utilizat în sens invers principiul “divide et impera” şi care, pildă pentru aproape 3 secole de istorie românească, a ridicat la rang de principiu cuvântul, valorificând înţelepciunea din bătrâni: “Fă-te frate cu dracul până treci puntea!”

Domn prin “voinţa tuturor”

În condiţiile schimbării rapide a raporturilor de forţe în arena internaţională, ale conturării cu claritate a unei ameninţări iminente, concentric manifestă la toate fruntariile româneşti, scaunul Ţării Munteneşti, care îşi fixase ca linie politică realizarea deplinei independenţe şi unificarea întregului spaţiu românesc nu putea fi ocupat, la 28 octombrie 1688, de Gheorghe, fiul minor, sau de Constantin Bălăceanu, turbulentul şi pro-imperialul ginere al defunctului domn.

 “Prin voia stărilor” a fost ales marele logofăt Constantin Brâncoveanu, preferat - preciza Johann Filstich - “pentru înţelepciunea şi priceperea sa”. “Nu era altul obştii mai plăcut decât Măria Sa - recunoştea boierul cărturar Radu Greceanu - nu numai pentru multă vrednicie şi înţelepciune ce avea, ci mai vârtos pentru multă blândeţe şi faceri de bine care spre toţi încă den boierie avea”.

Era cunoscut şi preţuit atât pentru modul în care-şi împlinise slujbele încredinţate în ţară, cât şi pentru abilitatea diplomatică dovedită în tratativele cu imperialii când “desluşise cu multă vrednicie/.../trebile ce era despre Veteran gherărariul” (Radu Greceanu). Corespundea cerinţelor legilor nescrise de moştenire fiind “strănepot bătrânului Matei Vodă Basarab” (Radu Greceanu), în fapt al fratelui acestuia, Danciu din Brâncoveni, fiind şi nepot de soră al lui Şerban Cantacuzino, deci, cu indulgenţă, se putea afirma că este “os domensc”.

Inteligent şi cumpănit, avea un caracter ales, fapt probat ulterior de modul cum le-a ajutat “pe toate rudele domnului răposat” să trăiască “în tihnă pe moşiile lor” (Johann Filstich), pentru “virtuţile eroice şi înfăptuirile de geniu” fiind prezentat, în cuvinte entuziaste, lumii ortodoxe, de Athanasie, fost patriarh al Antiohiei, drept stâlp al libertăţii şi culturii, “magnificul domnitor şi conducător al întregii Ţări Româneşti, domnul loan Constantin Basarab, voievod Brâncoveanu, cu acelaşi nume si cu acelaşi caracter ca şi vestitul între regi, cu adevărat sfânt, marele Constantin”.

Era milostiv şi ştia să preţuiască serviciile aduse, dovadă că, la cererea bătrânului ban Vintilă, făcută pe patul de moarte, avea să-l ierte pe tânărul frate al acestuia, Dumitraşcu paharnicul, care-l trădase. S-a dovedit însă în acelaşi timp şi un iubitor al dreptăţii şi un apărător al legii, neezitând să-l pedepsească pe Constantin Ştirbei, ruda sa, pentru abuzuri şi silnicii în administrarea judeţelor încredinţate, “pentru jafuri şi nedreptăţi” făcute satelor.

A lăsat, de asemenea, justiţia să-şi urmeze cursul şi, în cazul boierilor Stoica paharnicul şi Preda Proroceanul, colaboratori ai imperialilor, acuzaţi şi executaţi ca trădători de ţară.

Cantacuzin, prin mama sa, Stanca, era o garanţie vie a continuării liniei politice tradiţionale, fiind sprijinit de gruparea conducătoare a Cantacuzinilor, în mod deosebit de unchiul său, marele cărturar şi diplomat Constantin Stolnicul, “îndrumătorul întregii cârmuiri a Ţării Româneşti” (L. F. Marsigli). Pentru toate aceste motive, Brâncoveanu a fost, aşadar, ales domn “cu voia tuturor”, potrivit cutumei, sultanul fiind nevoit să respecte hotărârea Ţării şi să-l confirme după două săptămâni (Johann Filstich).

Succesele financiar-diplomatice ale “Bey-ului de Aur”

Nevoit să facă faţă crescândelor pretenţii în bani şi produse ale Porţii, cererilor de sprijin, în special de cantonament şi aprovizionare ale imperialilor, şi jafurilor greu de preîntâmpinat ale auxiliarilor tătari ai sultanului, noul domn a ştiut să folosească în asemenea măsură prevederile convenţiilor cu vecinii, legile scrise şi cutumele ţării, facilităţile oferite de băncile italiene, încât, prin sporirea producţiei agroalimentare şi de minereu, prin angrenarea mărfurilor româneşti într-o tot mai mare măsură în circuitul comercial european a reuşit să asigure creşterea constantă a tezaurului Ţării şi a cămării sale, mijloacele financiare considerabile permiţându-i să reziste presiunilor externe şi să ofere 26 de ani de prosperitate principatului muntean, de progres constant şi recuperator în planul culturii şi civilizaţiei. în plin război, “Bey-ul de Aur” - cum l-au numit otomanii - a reuşit nu numai să stăvilească cererile suplimentare ale Porţii, dar şi să impună revenirea treptată la vechile obligaţii “asumate prin tratate” (ahdnăme) şi de atâtea ori eludate de puternicul aliat protector, sultanul.

 A început prin a cere (1691) capudanilor Dunării, confirmări scrise repetate la primirea sumelor de haraci, pentru a anihila abuzurile şi a restrâns autoritatea nazârilor din kazaua Brăilei, conform realei lor jurisdicţii; a obţinut de la sultani ordine de curmare a obiceiurilor, deja încetăţenite de către dregătorii otomani de margine, de a pretinde şi primi daruri în bani şi natură de la satele româneşti vecine (1692); a obţinut monopolul desfacerii sării în porturile dunărene (1697), curmarea raziilor la nord de fluviu (1699) şi respectarea sumei de haraci datorată - precum şi a celorlalte obligaţii, conform vechilor înscrisuri (1700); încetarea vămuirii abuzive a bunurilor bisericii în tranzit pe teritoriul otoman (1704) şi, în cele din urmă, extinderea acestei prevederi asupra tuturor bunurilor trecute peste frontieră de oameni aflaţi în slujba domniei (1711).

Un “hospodar” de excepţie

Pe plan intern, în scopul asigurării unor venituri constante statului şi domniei şi al stăvilirii abuzurilor propriilor dregători, într-un cuvânt a corupţiei născută de haosul legislativ, a impus în 1701 reglementarea sistemului de impunere, reforma sa mergând pe principiul înlocuirii tuturor dăjdiilor cu o dare medie anuală fixă, plătibilă în 4 rate trimestriale. Măsura a contribuit la stabilizarea populaţiei, la creşterea producţiei cerealiere şi îndeosebi a celei animaliere, cea mai lovită în ultimele decenii prin perceperea silnică a impozitelor.

Pentru rentabilizarea locurilor “pustii” a oferit adăpost şi condiţii avantajoase de exploatare refugiaţilor transilvăneni dar şi sud-dunăreni, îndeosebi români şi bulgari. În scopul impulsionării comerţului, a acordat apoi scutiri speciale negustorilor pământeni (convoaiele cu mărfuri specifice sau de tranzit se îndreptau pe vechile drumuri româneşti ale comerţului prin Silistra, Turtucaia, Hârşova, Brăila, spre Adrianopol sau, îndeosebi, spre porturile Dunării maritime şi Armanul Negru unde erau preluate de negustorii italieni, plata făcându-se - pentru a evita dijmuirile otomane - prin depuneri în cont în băncile din Occident)!

A reglementat atribuţiile dregătorilor şi a încetăţenit ideea responsabilităţii lor în conformitate cu legea scrisă. După numai patru ani, analizând rezultatele, el însuşi putea concluziona: “într-această tară s-au strânsu atâta om si atâta dobitoc/... / de iaste Tară plină de oameni si de dobitoace”.

Aducând ţării o epocă de prosperitate, de pace, Brâncoveanu a putut iniţia o amplă activitate de construcţii laice şi religioase, arhitectura, pictura murală, sculptura îmbinând armonios ideile novatoare, europene şi orientale ale epocii cu tradiţia în ceea ce s-a numit “stilul brâncovenesc”.

S-a erijat într-un autentic protector al tiparului şi şcolii, atât în Muntenia, cât şi în ţara soră de peste munţi, numele său fiind întâlnit printre cele ale donatorilor de carte şi material didactic la şcoala românească din Scheii Braşovului. A susţinut financiar şi diplomatic pregătirea tinerei generaţii de cadre - fii de boieri de orice stare sau negustori - în şcolile Apusului. El însuşi, întrevăzând necesitatea de a da Bucureştilor o “şcoală nouă”, pentru a-l face pe potriva celorlalte capitale europene şi a lărgi deschiderea spre cultura universală, a întemeiat la Sf. Sava “un colegiu public pentru pământeni şi străini”.

In totul, Brâncoveanu a rămas în istoria neamului, prin realizările sale, drept un reprezentant autentic al vocaţiei muncii paşnice, al geniului constructiv al poporului român, şi un model, greu de egalat, de conducător chibzuit şi devotat interesului naţional. “Minunate şi mari chivernisiri pământului acestuia şi ocârmuiri au făcut întru nenorocitele acestea de vremi ce au fost - sună, cu parfum de cronică, verdictul care ne umple de disperare şi invidie pentru actualitate, al lui Radu Greceanu - cât altul lucrurile la cap şi la săvârşit ca acele a aduce n-ar fi putut “.

Prof. univ. dr. MIRCEA DOGARU

sursa: revista Dacoromania, nr. 71

 

Autor Redactia 04 Noiembrie 2014, 08:58 Atitudini
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii

 

Publicitate