300 de ani de la martiriul lui Constantin Brâncoveanu (I)

De Redactia 15 Iulie 2014, 23:08 Atitudini
Domnia lui Constantin Brâncoveanu se plasează într-o perioadă de „criză a conştiinţei europene”, de redimensionare a continentului pe plan ideologic, politico-militar, cultural şi la cumpăna acelor secole care au prezidat la geneza solidarităţilor etnice moderne. Prin actul lui Mihai Viteazul de la 1599-1600, „naţiunea medievală” a cunoscut o serioasă transformare în spaţiul geografic şi mental românesc, iar veacul al XVII-lea a micşorat mereu componenţa politică a acestei forme de comunitate umană, pregătind trecerea spre „naţiunea modernă” a secolului al XVIII-lea, în cadrul căreia unitatea etnică, originea comună şi vieţuirea neîntreruptă pe acelaşi teritoriu a românilor aveau să devină coordonate esenţiale.

Născut în anul 1654, numele lui Constantin Brâncoveanu este pomenit prima dată în actele oficiale ale vremii, în anul 1674 când era al doilea postelnic iar peste doi ani primea funcţia de al doilea logofăt. După venirea unchiului său Şerban Cantacuzino la tronul Ţării Româneşti în 1678, Brâncoveanu a început să urce rapid treptele ierarhice. În 1679 era numit „mare agă”, iar în perioada august – septembrie, acelaşi an, împreună cu alţi trei boieri, a girat tronul ţării, deţinând funcţia de „ispravnic de scaun”, apoi a fost numit „mare postelnic”. În 1682 era „mare spătar”, pentru ca în 1683, pe toată perioada asediului Vienei, operaţie militară la care a participat şi o oaste munteană condusă de Şerban Cantacuzino, să fie din nou numit „ispravnic de scaun”. În anul 1687, cu un an înaintea urcării sale pe tron, Brâncoveanu era „mare logofăt”.

În anul 1688 se stinge din viaţă domnitorul Şerban Cantacuzino, iar în perioada aceea tulbure, atât Imperiul Hasburgic, cât şi Imperiul Otoman  doreau anexarea ţării. În aceste împrejurări, când primejdia era aproape, marea boierime, în unanimitate, i-a propus stolnicului Constantin Cantacuzino, fratele fostului domnitor, ca tronul să fie ocupat de Constantin Brâncoveanu. De altfel, chiar Şerban Cantacuzino, cu puţin timp înaintea morţii sale, declară că cel mai indicat să-i moştenească tronul ar fi Constantin Brâncoveanu. Stolnicul Constantin Cantacuzino, una dintre cele mai luminate minţi ale Ţării Româneşti, a refuzat domnia.

Ascensiunea lui Constantin Brâncoveanu la domnie a reprezentat un moment culminant, pe plan social-politic, în afirmarea acestui puternic neam boieresc, marcat de evenimente tragice.
Alegerea lui Brâncoveanu ca domn de către marea boierime nu era încă un fapt pe deplin realizat, deoarece unele dintre principalele puteri ale Europei se opuneau desemnării lui Brâncoveanu ca voievod al Ţării Româneşti. Leopold, împăratul Austriei, ar fi vrut ca  tronul muntean să fie ocupat de Gheorghe Cantacuzino, fiul lui Şerban Cantacuzino, Ludovic al XIV-lea, regele Franţei, intenţiona să pună domn pe principele Emeric Tököly, în timp ce hanul Crimeii cerea Imperiului Otoman tronul Ţării Româneşti pentru unul din fiii săi. Poarta nu avea încredere în Constantin Brâncoveanu.

Pentru a obţine recunoaşterea şi pentru a obţine încrederea înalţilor dregători, domnitorul a trimis la Constantinopol o solie alcătuită din 6 mari boieri. Trimişii lui Brâncoveanu i-au dat marelui vizir 200 de pungi de aur, marelui hasnadar 150, iar celorlalţi înalţi dregători câte 50 de pungi, o adevărată risipă de aur, pentru a obţine confirmarea şi încrederea Porţii.

Brâncoveanu a preluat cârma ţării într-un moment dificil, nori negri, ameninţători, se abăteau asupra statului muntean. Tendinţele expansioniste ale Turciei, Austriei, Rusiei şi Poloniei se întâlneau deasupra teritoriului Ţării Româneşti. De altfel, cele trei ţări române au constituit în permanenţă o adevărată monedă de schimb la îndemâna imperiilor hrăpăreţe cu care ne învecinam. Cea mai grea sarcină a domnitorului, în aceşti ani de început ai cârmuirii sale, va fi păstrarea fiinţei statului.

În aceste condiţii domnitorul a fost nevoit să facă apel la toate resursele dibăciei diplomaţiei muntene pentru a putea alunga primejdia care plana asupra ţării, fiind ajutat în conducerea treburilor statului de către unchiul său, stolnicul Cantacuzino, cel care refuzase domnia şi de către spătarul Mihai Cantacuzino. Aceste relaţii excelente între domnitor şi sfetnicii săi, la începutul veacului următor, se vor înrăutăţi şi se vor încheia printr-o ruptură totală, şi care-i va fi fatală domnitorului.

La sfârşitul veacului al XVII-lea şi la începutul celui următor cancelaria domnească a Ţării Româneşti a desfăşurat cea mai complexă activitate diplomatică din întreaga Europă de sud-est. Sub îndrumarea stolnicului Constantin Cantacuzino, la Curtea Veche, lucrau un număr însemnat de slujbaşi, care încercau să descifreze, cu ajutorul rapoartelor primite de la agenţii diplomatici din Viena, Moscova, Constantinopol, Iaşi, Ierusalim, Veneţia, sensul evoluţiei evenimentelor politice. Din cancelaria domnească plecau aproape zilnic scrisori redactate în cele mai diverse limbi către agenţii diplomatici ai Ţării Româneşti, către şefii statelor vecine. Secretarul domnului, Anton Maria del Chiaro, impus de turci, redacta scrisorile în limba italiană, medicul Bartolomeo Ferrati pe cele în limba germană, Nicolae Folos de Wolf şi fraţii David şi Teodor Corbea scriau în limba latină, clucerul Afenduli întocmea corespondenţa în limba turcă, iar alţii trimiteau scrisori în alte limbi.

Primul tratat a fost încheiat la 30 ianuarie 1689, în capitala Imperiului Hasburgic, cu semnarea diplomei imperiale. La prima vedere tratatul părea împovărător, deoarece el cuprindea închinarea statului muntean, dar această închinare era condiţionată de atâtea prevederi nerealizabile, încât, pentru moment, tratatul a avut o valoare pur formală. În cele din urmă, închinarea Ţării Româneşti s-a redus doar la trimiterea de informaţii austriecilor despre starea de spirit din Turcia, despre mişcările de trupe otomane, despre intenţiile Porţii. Pentru acest gen de colaborare cu Viena, Brâncoveanu s-a folosit de agentul său Matei Cleronomo.

Nesatisfăcând unele prevederi ale tratatului, în noiembrie 1689, trupele imperiale conduse de generalul Heissler au intrat în ţară pe la Cerneţi. În această situaţie Brâncoveanu a încercat să negocieze cu austriecii, dar totul s-a terminat cu un eşec. Austriecii au ocupat o serie de localităţi: Craiova, Piteşti, Târgovişte, Câmpulung, iar la sfârşitul lui decembrie 1689, Heissler a intrat în Bucureşti, cu intenţia de a ocupa Ţara Românească.

Brâncoveanu, neavând de ales, a cedat acceptând condiţiile dure impuse de Imperiul Habsburgic. Pentru a-i alunga pe imperiali din ţară, domnitorul a cerut pe ascuns ajutorul tătarilor. Aceştia, sub conducerea lui Calgîi, fiul hanului, au răspuns cu promptitudine chemării. Oştile unite ale muntenilor şi ale tătarilor au alungat pe austrieci. Heissler, în mare grabă, a fugit peste munţi, la Braşov.

Spre a pune capăt acestei primejdii, în vara anului 1690, trupele muntene şi otomane, la care s-a adăugat şi un detaşament condus de Emeric Tököly, au trecut Carpaţii şi au înfrânt armatele imperiale la Zărneşti. Generalul Heissler a fost luat prizonier, iar Constantin Bălăceanu, unul dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai lui Brâncoveanu, prezent în tabăra austriacă, a fost ucis pe câmpul de luptă. După victoria de la Zărneşti, Emeric Tököly a fost proclamat principe al Transilvaniei, teritoriu care ieşea de sub ocupaţia Austriei. Dar bucuria victoriei a durat puţin deoarece în acelaşi an, o oaste imperială comandată de marchizul de Baden a pătruns în Transilvania. În luptele care au avut loc cu acest prilej, trupele aliate au fost învinse, iar Transilvania a reintrat în stăpânirea Austriei.

Ioan Galdea

va continua

 

Autor Redactia 15 Iulie 2014, 23:08 Atitudini
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii

 

Publicitate